 |
| Maria-Ileana Tănase - Roma, Italia |
VALSUL IERNII
Luna-i la post, pe ceru-mpodobit,
ninge la fereastra unui gând albit,
aud ecoul cuvintelor ce mă strigă,
şi-n iarna aceasta, aprig mi-e frică.
Îţi simt tresărirea din nopţile dalbe,
când braţele tale erau două salbe,
un anotimp ce nu-şi mai vine-n fire,
iar fulgii-au căzut peste noi, iubire.
Altă iarnă şi ninge sălbatic între noi,
chiar dacă fulgii se-aşează câte doi;
ninsoare-a cuprins şi-al inimii glas,
iar amintirea-i semn de bun-rămas.
Ninge cu dor prin tristeţea solemnă
iar dansul fulgilor gri mă îndeamnă,
s-ascult „Valsul Iernii” ce răscoleşte,
un anotimp şi-o iubire, doar o poveste.
NINGE
CA O RĂZVRĂTIRE
Ninge dor cu dor ca o răzvrătire
şi-altă iarnă viscoleşte peste noi,
s-au aplecat copacii de mâhnire
Ninge dor cu dor ca o răzvrătire
şi-altă iarnă viscoleşte peste noi,
s-au aplecat copacii de mâhnire
Viscolesc zăpezi printre gene,
s-au reclădit troiene din trecut,
nu poate ajunge nici Moş' Ene
să te-adoarmă cu-al meu sărut.
Ceru' cerne fulgi pufoşi de temut,
pe drum cuvinte s-au înzăpezit
cu timpul ai devenit tot mai tăcut,
dar sufletu'-ţi este arbore-nverzit.
Ning tăceri prin solstiţiul de iarnă,
este noaptea cea mai lungă din an
când binele se luptă cu răul-hienă,
apoi, ziua scurtă poposeşte la han.
PRIMA IARNĂ ...
Prima zi de iarnă, dintr-un an fără soţ,
am întors-o din drum, o sclipire-destin,
un dar prezis de astre-n anotimpul hoţ,
iar în sufletul pustiu păstrată diamantin.
Frânghii de lumină s-au coborât din cer,
semn de bun augur peste noaptea albă,
în zori gându-a cedat, sălbaticului mister,
iar prima clipă mi-a fost dăruită ca salbă.
Prin iarna ce-a nins cu fulgi de nemurire,
au încolţit visele ca ghioceii sub zăpadă,
pân' ce teama, tăcerea au pus stăpânire,
iar cuvintele rănite s-au pliat în acoladă.
M-ai păstrat în templul gândului flămând,
înfruntând tăcerea ce-a nins prin poeme
şi chiar de simţi iarna din vene, viscolind,
amintirea-mi te va-ncălzi, nu te poţi teme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu