POVESTE LA SOLSTIȚIUL
DE IARNĂ
Zina Dorina PANCU
România
Mă-ntorc în iarnă la casa bunicilor în
noaptea cea mai lungă din an cu sufletul împietrit. Anii, lunile, zilele,
clipele s-au așternut în mine, s-au făcut timp, acum încerc să
retrăiesc farmecul iernilor copilăriei mele.
Iarna
s-a dezlănțuit violent. De câteva zile ninsoarea se revarsă peste lume, peste
Bărăganul retras în liniște, de parcă iadul ar vrea să ia în stăpânire lumea.
Ce ironie, nicio poveste nu ne-nvață că acolo e alb, știm că e foc viu. Oamenii
s-au refugiat la adăpost, iar cine îndrăznește să iasă din casă simte usturimea
viscolului care cutreieră câmpia smintit, urlând amenințător
Vacanța
de iarnă nu ne oferă decât posibilitatea retragerii liniștite din fața
dezastrului iminent. Afară ninge viscolit, văd că zăpada are cel puțin un
metru, privesc în sus în speranța că văd măcar o spărtură de cer. Toți copiii
stau cu năsucurile lipite de ferestre visând la bulgăreală, la săniuș, la
crăiese ale zăpezii care să le îndeplinească dorințele. Îmi spun în gând că dacă
fiecare copil ar găsi un petic de cer și s-ar aduna, năzdrăvani cum sunt
s-ar rostogoli în gând, iar cerul s-ar arăta din nou senin, iar
teroarea care l-a fragmentat ar dispărea într-o clipă.
Doar
focul din sobă arde mocnit, răspândind în aer un miros de rășină de brad. Mă
așez în fotoliu, privirea rămâne ațintită asupra flăcărilor roșiatice. Jarul
trosnește, având licăriri de stele coborâte din cer să ne protejeze de iarna
dezlănțuită. Pe plită sunt puse la copt turtă dulce, mere și gutui care șuieră
și își răspândesc aroma îmbietoare, ca atunci când bunica nu înceta nicio
clipă să ne ispitească, asemeni unei zâne bune. Îmi spunea atunci să nu
ne temem de urgia de-afară. Cât timp aromele se răspândesc protector în odaie,
lumina va învinge întunericul, zăpada se va opri, viscolul își va domoli furia,
iar eu priveam cum toarce fusul cu mâinile ei micuțe. Îmi spunea că a
învățat din bătrâni că așa soarele-moș va prinde putere și se va înălța
miraculos pe cer.
Zăpada care se depune pe streașina casei m-apasă, îmi alimentează teama de moarte. Mi-e teamă de înghețul din mine întors în cuvinte, mi-e teamă de noi, reci, străini, rătăciți prin nămeții de indiferență.
Zăpada care se depune pe streașina casei m-apasă, îmi alimentează teama de moarte. Mi-e teamă de înghețul din mine întors în cuvinte, mi-e teamă de noi, reci, străini, rătăciți prin nămeții de indiferență.
