Esti liniștea ce mi-o doresc

De ce mă-ntorc din nou la tine?
Mă cheamă lumea-ți de povești,
și-atunci nimic nu mă reține
căci tu, frumoaso, strălucești.

Ai fost așa de când te știu...
mireasa visurilor mele,
albastru-n curcubeu zglobiu,
în care se-oglindesc doar stele.

Și vin, cu inima deschisă,
nerăbdător, de fiecare dată,
iubirea-mi ne fiind proscrisă,
asta să nu uiți niciodată!

Și mă întorc mereu la tine,
eu, căci în fiecare an doresc,
să-ți spun că tu ești pentru mine
miracolul ce îl iubesc.

Ai fost, rămâi a mea iubire,
căci tu cu valuri mă răsfeți,
mă mângâi blând, dându-mi de știre
că an de an fidelă mă aștepți.

De ce mă-ntorc mereu la tine
albastră mare ca-n povești?
deoarece tu pentru mine
ești liniștea ce mi-o doresc.

Să fii mireasa mea!

În noaptea ast-am să te port spre stele,
cutreiera-vom cerul tainic împreună,
și-n lunga cale pân' s-ajung la ele,
te voi conduce tandru-ncet de mână.
Culcuș am să îți fac pe-un colț de Lună,
și gura-ți dulce până-n zori voi săruta,
eu te iubesc, și nu-mi fac nicio vină
căci îmi doresc să fii mireasa mea.
Și-am să te culc la piept,
și-am să-ți sărut și-o geană
în contemplare sta-vom până mâine,
lăsând a noastre inimi să îngâne
cuvinte ce dorim a le-asculta.
Te voi conduce-n drumul către aștri
pe căi de mii de ani croite pân' la ei,
vom întâlnii pe-alocuri și sihaștri
frumoși și puri, ca niște zei.

A înflorit iar trandafirul,

A înflorit iar trandafirul,
deşi era târziu în toamnă,
cuprins de rouă e bobocul,
învăluit ca-ntr-o haină.

El nu ştie însă că toamna,
când roua curge din zenit,
căldura își închide vana
şi vremea nu-i de-nflorit.

El îşi urmează clar destinul,
chiar dacă roua l-a-mproșcat,
cu ţepii luptă cu-anotimpul,
de frunze încă-i apărat.

A înflorit iar trandafirul
acum când vântul s-a-năsprit,
cuprins de teamă e bobocul
căci zilele s-au tot răcit.

Se scutur frunzele din pom,
de-a valma, haină ca să-i pună,
și este protejat de om,
să nu fie răpus de brumă.

A înflorit iar trandafirul
de-un roşu purpuriu, intens,
pornind semnalul, şi fiorul,
iubirii cea de necuprins.

Ai plecat de lângă mine, versuri Consantin Gavrilescu

Ai plecat de lângă mine
cu viteza unui gând,
cont nu ai ţinut că mâine
voi fi singur pe Pământ.

Nu tristeţea mă omoară,
nici că singur am să fiu,
dar ucis-ai într-o doară
o iubire-ntr-un pustiu.

Ai uitat iubirea noastră
sau tu doar te-ai prefăcut,
dar de inimă albastră
nimenea nu a murit.

Ai plecat de lângă mine,
bun rămas nu ți-ai luat,
conștiința nu îți spune
c-ai greşit şi e păcat?

Stau în ceas adânc al serii
și revăd frânturi de viață,
peste negurile vremii
din durere se învață.

Și de vrei acum la mine
să te-ntorci din a ta cale,
socotește că-i mai bine
să fim singuri fiecare.

Orice rău este spre bine,
Dumnezeu a vrut așa,
soarta nu mi-era cu tine,
m-aștepta altcineva.

În holda blondă, macul meu - versuri, Constantin Gavrilescu

În lanul spicelor de grâu
ce mă îngroapă până la brâu,
văd roşu mac ce se ivește
sub un nor mic care-l umbrește.

Frumos din lan a răsărit,
grâul din holde a pălit,
dar se mândreşte, şi-i iubesc
petalele ce îi lucesc.

Vine și vântu-n adiere
discret, pe micul mac îl cere
cu el ca să plutească-n dans,
și-l leagănă-n ritm de vals.

Oh! Macului dansul îi place,
şi unduirea vântului vivace,
şi-i mândru că fost primit
de spicele de grâu, și e iubit.

În lanul spicelor de grâu
stau îngropat până la brâu,
c-un şevalet pe-a cărei pânză
pictează mâna mea cea dârză.

Așa rămâne-va mereu,
în holda blondă, macul meu,
iar în muzeu va fi un star,
dar și în lan, la vară iar.

Trecut-au anii

Trecut-au ani plini de nevoi,

de multe griji încovoiaţi,

să nu uităm cum eram noi,

copii de leagăn atârnaţi.

Cum dintr-o dată în eter,

pluteam în zbor planificat,

spre a ajunge sus la cer

aşa cum noaptea am visat.

Ce fain era-n copilărie

când visele, mult așteptate,

se împlineau cu bucurie

aşa...  deodată, peste noapte.

Treziţi din somnul liniştit

vegheați atent de  mamă,

primeam sărutul cel dorit

şi mângâierea-i caldă.

Trecut-au anii, iar acum

dorim din nou pruncia,

și joaca-n colbul de pe drum

ce ne-a-ncântat copilăria.

Gavi…        20.08.2013.

Am să vin, versuri Constantin Gavrilescu

Am să vin
în prima noapte înstelată,
când luna este plină toată,
şi am să vreau
să-ţi împletesc din stele
cunună, ca-n visele mele.
Şi am să vin
zburând cu vântul lin
să îţi alin al tău suspin,
şi am să-ţi dau
sărutul dulce şi fierbinte
ce-mi stăruie demult în minte.
Am să vin
în prima noapte înstelată,
când luna este plină toată,
tu să m-aştepţi
cu inima deschisă,
aşa cum soarta ne-a fost scrisă.

Ascund adânc amorul, versuri constantin gavrilescu

Ascund durerea oarbă, suspinele le-nghit,
secate-mi sunt amorul şi dorul de iubit,
secaţi îmi sunt şi ochii, iar gura mi-e sărată,
apare, când şi când, o lacrimă uscată.

Plecând încet privirea, în zi ce-mi aminteşte,
visând încă la tine căci inima iubeşte,
de clipe fericite când ne plimbam sub stele,
de vocea-ţi cristalină ce răsuna sub ele.

Ascund mereu povestea, ca şi cum n-ar fi fost,
plătind greşeala vieţii acum, nu are rost
să-mi blestem crunta soartă şi fără de noroc,
mai bine ard în mine durerile cu foc.

Pornind pe altă cale nu vreau să se mai ştie
că viaţa împreună a fost o tragedie,
dau vina doar pe soarta ce mi-a fost destinată,
dorind ca să-mi aducă o dragoste curată.

Ascund adânc amorul cel dulce şi duios,
să nu-l găsească dorul, acum e de prisos,
ce-a fost în tinereţe în neant a apus,
dorinţa pentru tine din inimă s-a dus.

Azi, zbor înalt

Azi, zbor înalt deasupra unui cuib de cuci,
cerul e gol, văzduhul mă-nconjoară,
mă-ntreabă vulturii pleșuvi: - 'ncotro te duci?
Zboară încet! Căldura te doboară.
Nu vezi că păsările-s dispărute
iar zarea îți înşal-a ta privire?
Unduitoare forme gri sunt frânte,
și strigă a pustiu și disperare?
Uită-te-n jos! Pomii nici umbră nu mai dau,
dogoritoarea pâclă de la Soare
ucis-a tot, și-n lume viață nu mai au
nici pomi, nici cuci, nici păsări călătoare.
Dar eu tot zbor deasupra cuibului de cuci,
căci văd o fată ce dansează-n zare,
nu mai îmi pasă nici de grele cruci,
priveliștea ce văd e-ncântătoare.
Văd însă-n jos uscate mâini cum se ridică
și crengile copacilor ce dor,
o boare rece mă străbate și mi-e frică,
de strigăte ce se ridică-n cor.
Nici rugile nu mai aduc plinire,
cumplitul Soare poartă vremea ce-i ostilă,
primimește tot Pământul doar pieire
căci mări și fluvii, râuri, fierb ca-n oală.
De mine însă Domnul se îndură,
văzându-mă zburând din cuib de cuci,
plecând spre fata ce mă înfioară,
să îi sărut a sale buze dulci.

Zeul dragostei, Amor

Prin clepsidră,
azi în viaţă,
strecurându-se tiptil,
subţirel precum o aţă
dar arzând ca un fitil,
și privindu-mă în faţă
zeul dragostei, Amor,
trage arcul, și-o săgeată
inima-mi umple de dor.
Uită, dar și-aduce-aminte
să-mi rostească-ncetişor,
la ureche vorbe multe
azi, despre un nou amor.
Las, nisipul lin să cadă
din clepsidra vieții mele,
și în soarele ce scaldă
soarta-mi plină de mistere
încerc iarăși să-i fac faţă
unui dor ce mi-e menit,
și pe-Amor ce mă învață
cum să fiu din nou iubit.

Așa sunt eu

Nu-mi plac femeile care-s frivole
ce sânii-și dezgolesc de sub etole,
și fără jenă îți trimit ochiade,
ca mai apoi să cadă-ncet pe spate.

Nu-mi plac femeile care înșeală,
și se-afișeaz-ostentativ din fală
că sunt frumoase și că sunt dorite,
și asta... pentru că-s băiet cuminte.

Îmi plac femeile care-s sfioase,
acestea întotdeauna-s mai frumoase,
și au un șarm care te cucerește
de-n vene sângele îți clocotește.

Și-mi plac femeile cu ochi albaștri,
frumoși ca marea, luminoși ca aștri,
miraj ce fascinează și te cheamă,
veșnic să le iubești, fără de teamă.

Zi de vară

Merg cu razele de soare

pe traseul cel ştiut,

calde sunt, dogoritoare,

de când ziua a-nceput.

Mândrul astru, nemilos,

a pornit ca să-l atingă,

pârjolind totul pe jos,

solul sfânt să îl distrugă.

Radiații vin de-a valma

printre raze sclipitoare,

îndreptându-se spre ţinte

ce se mişcă-ncet sub soare.

Vântul parcă-i pironit,

aripile-i sunt tăiate,

crudul verde a pierit,

râurile sunt secate.

Astrul zilei nu se-ndură,

el pe toți ne-a biruit,

razele-i nimicitoare

au ars tot, așa... subit.

Nu știu ce s-a întâmplat,

de-i atâta chin și jale,

poate că s-a supărat,

și el vrea să ne omoare.

Frământări

Mi-e sufletul închis

și cheia i-am pierdut,

ziua în amiaza mare

pe drumul neștiut,

pavat cu amintiri

din timpuri de demult

toarse pe-al meu destin,

poate cum nu am vrut.

Speranță încă am

și-n inimă un vis,

să spele ploaia totul,

așa cum am decis,

acum, în toamna vieții,

eu liniște să am,

și-un dram de fericire...

aștept scrutând la geam.

Privesc cerul senin,

pe Dumnezeu îl rog,

cu harul său divin

la mine să te-ntorc.

Vino cu mândra la iubit!

^{Privesc câmpia-ntinsă-n zări,}

^{în pala vântului o adiere,}

^{răsfaţă lanu-n valuri mari}

^{şi roşii maci în mângâiere.}

^{Sub razele dogoritoare}

^{cuprinse de un roşu-aprins,}

^{dând câmpului altă culoare,}

^{privirea-mi lacomă s-a prins.}

^{Pe pânza infinit-a zării,}

^{tabloul cu lanul de grâu}

^{înlănţuit cu macii roşii}

^{mă-mbie să îmi leg la brâu,}

^{flori sângerii, suave şi gingaşe,}

^{şi moi, şi fine, precum catifeaua,}

^{ce-n hora spicelor cuprinse}

^{dau pură frumuseţe, ziua.}

^{Fudulă e câmpia toată,}

^{iar lanul pare-nsufleţit,}

^{cu maci în grâu e presărată...}

^{Vino cu mândra la iubit!}

Azi, când ziua s-a sfârşit

^{Sus pe deal privirea-mi urcă,}

^{şi pe cer ea poposeşte,}

^{pare-a vede o nălucă}

^{ce dansează ca-n poveste.}

^{E iluzia pierdută}

^{în eterul infinit,}

^{unde minte-ai rătăcită,}

^{prinsă-n greul troienit.}

^{După deal apune astrul,}

^{razele-i coboară lin,}

^{cerul nu mai e albastru}

^{şi mă cheamă ca să vin.}

^{Văd năluca cum valsează}

^{şi dispare-nspre zenit,}

^{pironit, rămân de pază,}

^{azi, când ziua s-a sfârşit.}

^{Jos pe vale noaptea vine,}

^{strecurându-se tiptil,}

^{vântu-adie în suspine,}

^{ridic flacăra-n fitil,}

^{să pot scrie, să iubesc,}

^{tot ce ziua mi-a adus,}

^{să dezmierd pe cin’ doresc,}

^{căci iubirea-mi n-a apus.}

Din terestre anotimpuri

Din  terestre anotimpuri

care an de an sosesc,

primăvara-i printre gânduri

anotimpul ce-l iubesc.

Biata iarnă nici n-apucă

să îşi termine omătul,

nu mai vede unde calcă,

căci din urmă-o poartă vântul.

Adierea-i mai călduţă,

frigul s-a mai domolit,

acum noaptea e scurtuţă,

ziua chiar s-a mai lungit.

Neaua s-a topit degrabă

râde soarele-n amiezi,

creşte-ncet firul de iarbă,

crapă muguru-n livezi.

Dinspre sud sosesc semnale,

se-aud glasuri rebegite,

după-atâta chin şi jale,

sosesc păsări obosite.

Drumul lung le-a hămesit,

dar din dor de revenire

la căminul lor iubit,

au zburat cu fericire .

Ghiocelul va da tonul

primăverii ce-a sosit,

cum la şcoală clopoţelul

dă semnalul de-nceput.

Din  terestre anotimpuri

care an de an sosesc,

primăvara-i printre gânduri

anotimpul ce-l iubesc.