România

România

sâmbătă, 19 ianuarie 2019

Povestire fără nume, autor Radu Bandol - omagiu lui Mihail Eminescu

                                                                                Radu BANDOL
                                                                                       România


                                                               POVESTIRE FĂRA NUME

Ploua. De-a lungul șoselei într-o despletire haotică, apa se scurgea în șuvițe subțiri spre partea mai joasă. În noapte, pașii lui Simion aveau o cadență sentențioasa si solitară. Mergea cu capul plecat cu umerii ridicați dintr-un reflex ce ți-l imprimă curentul rece al unei ploi.
În fața lui, la câteva sute de metri, stătea în așteptare ca o stafie îmbracata în haina cernită a nopții un contur arbitrar pe care Simion nu-l văzuse înca.
Deodată, însă, fulgerul despică noaptea în zdrențe de întuneric, dar el tresărise abia în momentul tunetului.
În acel amestec de lumină si întuneric, greu de închipuit, văzu că acel contur se asemănă din ce în ce mai mult cu a unui om târându-se la pământ și zvârcolindu-se într-un fel străin imaginației lui.
Nu-l încerca nici un fel de frică. Pistolul mitralieră pe care îl aseză mai bine pe umăr, ca o ultimă verificare a existenței lui, era un convingător argument de apărare. Dar nu era vorba de apărarea sa, ci a celui ce se tăvalea gemând și delirând într-un coșmar infernal. Gemetele celui de jos, întrerupeau parcă farmecul nopții cu a cărei liniște contrasta.
În câteva clipe Simion depănă de pe fusul amintirilor câteava personaje îndrăgite de el din poveștile cu fantome si stafii. Se apropie cu prudență și-i strigă de la o distantă de la care cel de jos putea auzi:
-Cine ești ?
Întrebarea fi pusă mecanic, fără pretenție de răspuns, având în noapte un ecou staniu. Scoase repede lanterna destul de slăbită și o îndreptă căutător spre fața celui ce nu mai mișca. Avu atunci un sentiment ciudat că se află într-un cimitir înconjurat de stafii. Fața de ceară a muribundului era plină de sânge si exprima atâta spaimă încât Simion se dădu un pas înapoi nehotărât.
Văzându-i părul lung ce se adăpa într-o gropiță plină de apă, presupuse, nesigur, că este o femeie pradă ușoară  a unor dușmani ai moralei. Acest gând îi dădu curaj; scoase pistolul mitralieră de pe umăr și-l așeză cu grijă lângă genunchiul său ce se înfipse destul de mult în lutul rece îmbibat pâna la saturație de atâta apă.
Privi prudent în jur, și luând mâna muribundului, îi controlă pulsul. Dar răceala mâinii îl descurajă pe moment, din nou. După ce mai privi odată în jur,  îi trase două palme care plescăiră ironic pe fața ciolănoasă a femeii.
Deși nu se simțea legat cu nimic de acea făptură stranie, în acele împrejurări simți o bucurie asemănătoare cu a unui soldat care, aflat în tranșeele morții, aruncă boneta spre cer si strigă „ura !” la anunțul ca pacea s-a încheiat acum câteva momente.
Pentru el pacea era acea liniște profundă a nopții când mitralierele nu mai seamănă moarte, iar obuzele nu-și mai întind  brațele de caracatiță în toate direcțiile, culegând vieți la întâmplare.
Era fericit că are răgazul de a-și verifica dacă structura sa intimă, construcția lui temperamentală nu a suferit modificări fundamentale într-un sens negativ, bineințeles. Era într-adevar o reală fericire să simți cum din adâncurile intime încărcate cu șuierători groaznice de gloanțe si schije, cu tot ceea ce vacarmul unui război poate imprima în simțirile unui om, renasc încet dar sigur sentimente umane pline de căldură si afecțiune.
Simion simțea că este tot mai mult el însuși cum se știa înainte de a pleca la război. O furie cumplită si o explozie isterică îl cuprinse deodată fără voia lui; arma de lângă el îi trezi o repulsie indescriptibilă. O apucă de țeavă si începu a izbi cu ea de pământul moale si negru. Gâfâia si plângea într-un fel ciudat. Descarcă arma în văzduh, aruncă încărcătoarele și, coincidenta ciudata: Ca într-un ritual ce nu putea fi încălcat la acea oră sfântă din noapte, începu a mușca cu furie arma de unde apuca tăvălindu-se parcă cuprins de niște dureri groaznice ce se anunțau a fi fără încetare.
Războiul cu toate atrocitațile lui, lăsase urme adânci în ființa unor oameni simpli ca Simion. Femeia se ridică între timp în șezut consternată nu atât de situația ei, cât pentru scena ce se petrecea în întuneric.
O forța ce nu se poate defini îi ridică deodată pe amândoi. Se apropiau într-o liniște profundă, ca două umbre. Simion fi primul care se opri la cățiva pași de femeie. Avea sentimentul că se reântâlnește cu cineva drag, de care s-a desparțit demult din pricina războiului. Dar, un val de tristețe coborî ca o noapte de sfârșit de lume peste sufletul său, la gândul că la acea oră și în asemenea circumstanțe, nu putea fi vorba de soție, logodnică sau iubită.
Să fi fost doar o tresărire de moment a dorinței de a avea pe cineva drag lângă el ? Nu. Ea îl recunoscu prima și, cu o patimă ce nu poate fi exprimată sub penița, se aruncă în brațele lui cu o dragoste ce amintea nu atât o iubire veche, cât o experiență de ați îmbrățișa propriul sentiment întruchipat atunci în persoana lui Simion. Căci sentimentele erotice sunt ale noastre ca toate celelalte, dar ele există pe un schelet material, uman, fără de care simțirile noastre ar aluneca înainte de a cunoaște adevărata existența, în abisuri fără sfârșit.
Se simțiră deodată amândoi aflați într-o lume populată abundent de dorințe izvorâte din simțiri adânci vecine cu efemera fericire.
Simion nu avea nevoie de alte confirmări fizionomice sau de altă natură, având filingul că cunoaște foarte bine această femeie.
Îmbrățișarea lor opri timpul în loc, favorizând nopții o priveliște sacră. Era o îmbrățișare omenească, firească, dar cum rareori se întâmplă, păru lungă si delicioasă. În pofida efortului comun de a prelungi acel moment de rarisimă fericire, un spontan instinct îi descleștase. Era semnul că timpul nu s-a oprit și că, pentru el, ceea ce fac muritorii nu este decât o încercare de a se agăța de un fir de iarbă, și acela muritor, într-un ocean stăpânit de legile implacabile ale destinului.
Într-o tăcere  de neânțeles  pentru un profan, cei doi ținându-se într-un fel deosebit de mână, pășeau încet pe caldarâmul desfundat într-o cadență ambigua. Noaptea, care îmbrăcase timpul în haine cernite îi veghea neutră, înghițindu-i incet, incet.
Așa cum mergeau tăcuți și fără a simți răceala ploii de octombrie păreau întruchiparea unui simbol cu sensuri adânci.
Soarele de a doua zi îi găsi îmbrățișați în pat. Simion se trezi primul retrăgându-se ușor din brațele iubitei. Lumina zilei îi înmuia inima încărcând-o cu o uriașa dragoste de viață si de oameni.
Niciodată soarele nu i s-a părut atât de strălucitor. Avea sentimentul că s-a născut matur și că înainte de a se naște a petrecut într-o lume vehiculată de groază si amenințată de moarte. Rămase cu ochii ațintiți spre lumină într-o profundă meditație. Soarele îmbrăcase acum timpul în haine de mireasă. Tot în haine de miresă, Simion, avea sa-și îmbrace femeia de langă el. Începea într-adevar o nouă viață.






 




 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu