România
POVESTIRE
FĂRA NUME
Ploua. De-a lungul șoselei
într-o despletire haotică, apa se scurgea în șuvițe subțiri spre partea mai
joasă. În noapte, pașii lui Simion aveau o cadență sentențioasa si solitară.
Mergea cu capul plecat cu umerii ridicați dintr-un reflex ce ți-l imprimă
curentul rece al unei ploi.
În fața lui,
la câteva sute de metri, stătea în așteptare ca o stafie îmbracata în haina cernită
a nopții un contur arbitrar pe care Simion nu-l văzuse înca.
Deodată, însă, fulgerul
despică noaptea în zdrențe de întuneric, dar el tresărise abia în momentul
tunetului.
În acel amestec de lumină
si întuneric, greu de închipuit, văzu că acel contur se asemănă din ce în ce
mai mult cu a unui om târându-se la pământ și zvârcolindu-se într-un fel străin
imaginației lui.
Nu-l încerca nici un fel de
frică. Pistolul mitralieră pe care îl aseză mai bine pe umăr, ca o ultimă
verificare a existenței lui, era un convingător argument de apărare. Dar nu era
vorba de apărarea sa, ci a celui ce se tăvalea gemând și delirând într-un coșmar
infernal. Gemetele celui de jos, întrerupeau parcă farmecul nopții cu a cărei
liniște contrasta.
În câteva clipe Simion
depănă de pe fusul amintirilor câteava personaje îndrăgite de el din poveștile
cu fantome si stafii. Se apropie cu prudență și-i strigă de la o distantă de la
care cel de jos putea auzi:
-Cine ești ?
Întrebarea fi pusă mecanic,
fără pretenție de răspuns, având în noapte un ecou staniu. Scoase repede
lanterna destul de slăbită și o îndreptă căutător spre fața celui ce nu mai mișca.
Avu atunci un sentiment ciudat că se află într-un cimitir înconjurat de stafii.
Fața de ceară a muribundului era plină de sânge si exprima atâta spaimă încât
Simion se dădu un pas înapoi nehotărât.
Văzându-i părul lung ce se
adăpa într-o gropiță plină de apă, presupuse, nesigur, că este o femeie pradă
ușoară a unor dușmani ai moralei. Acest
gând îi dădu curaj; scoase pistolul mitralieră de pe umăr și-l așeză cu grijă
lângă genunchiul său ce se înfipse destul de mult în lutul rece îmbibat pâna la
saturație de atâta apă.
Privi prudent în jur, și
luând mâna muribundului, îi controlă pulsul. Dar răceala mâinii îl descurajă pe
moment, din nou. După ce mai privi odată în jur, îi trase două palme care plescăiră ironic pe
fața ciolănoasă a femeii.
Deși nu se simțea legat cu
nimic de acea făptură stranie, în acele împrejurări simți o bucurie asemănătoare
cu a unui soldat care, aflat în tranșeele morții, aruncă boneta spre cer si
strigă „ura !” la anunțul ca pacea s-a încheiat acum câteva momente.
Pentru el
pacea era acea liniște profundă a nopții când mitralierele nu mai seamănă
moarte, iar obuzele nu-și mai întind
brațele de caracatiță în toate direcțiile, culegând vieți la întâmplare.
Era fericit
că are răgazul de a-și verifica dacă structura sa intimă, construcția lui
temperamentală nu a suferit modificări fundamentale într-un sens negativ,
bineințeles. Era într-adevar o reală fericire să simți cum din adâncurile
intime încărcate cu șuierători groaznice de gloanțe si schije, cu tot ceea ce
vacarmul unui război poate imprima în simțirile unui om, renasc încet dar sigur
sentimente umane pline de căldură si afecțiune.
Simion simțea
că este tot mai mult el însuși cum se știa înainte de a pleca la război. O
furie cumplită si o explozie isterică îl cuprinse deodată fără voia lui; arma
de lângă el îi trezi o repulsie indescriptibilă. O apucă de țeavă si începu a
izbi cu ea de pământul moale si negru. Gâfâia si plângea într-un fel ciudat.
Descarcă arma în văzduh, aruncă încărcătoarele și, coincidenta ciudata: Ca într-un
ritual ce nu putea fi încălcat la acea oră sfântă din noapte, începu a mușca cu
furie arma de unde apuca tăvălindu-se parcă cuprins de niște dureri groaznice
ce se anunțau a fi fără încetare.
Războiul cu
toate atrocitațile lui, lăsase urme adânci în ființa unor oameni simpli ca Simion.
Femeia se ridică între timp în șezut consternată nu atât de situația ei, cât
pentru scena ce se petrecea în întuneric.
O forța ce nu
se poate defini îi ridică deodată pe amândoi. Se apropiau într-o liniște
profundă, ca două umbre. Simion fi primul care se opri la cățiva pași de
femeie. Avea sentimentul că se reântâlnește cu cineva drag, de care s-a
desparțit demult din pricina războiului. Dar, un val de tristețe coborî ca o
noapte de sfârșit de lume peste sufletul său, la gândul că la acea oră și în
asemenea circumstanțe, nu putea fi vorba de soție, logodnică sau iubită.
Să fi fost
doar o tresărire de moment a dorinței de a avea pe cineva drag lângă el ? Nu.
Ea îl recunoscu prima și, cu o patimă ce nu poate fi exprimată sub penița, se
aruncă în brațele lui cu o dragoste ce amintea nu atât o iubire veche, cât o
experiență de ați îmbrățișa propriul sentiment întruchipat atunci în persoana
lui Simion. Căci sentimentele erotice sunt ale noastre ca toate celelalte, dar
ele există pe un schelet material, uman, fără de care simțirile noastre ar
aluneca înainte de a cunoaște adevărata existența, în abisuri fără sfârșit.
Se simțiră
deodată amândoi aflați într-o lume populată abundent de dorințe izvorâte din
simțiri adânci vecine cu efemera fericire.
Simion nu
avea nevoie de alte confirmări fizionomice sau de altă natură, având filingul
că cunoaște foarte bine această femeie.
Îmbrățișarea
lor opri timpul în loc, favorizând nopții o priveliște sacră. Era o îmbrățișare
omenească, firească, dar cum rareori se întâmplă, păru lungă si delicioasă. În
pofida efortului comun de a prelungi acel moment de rarisimă fericire, un
spontan instinct îi descleștase. Era semnul că timpul nu s-a oprit și că,
pentru el, ceea ce fac muritorii nu este decât o încercare de a se agăța de un
fir de iarbă, și acela muritor, într-un ocean stăpânit de legile implacabile
ale destinului.
Într-o
tăcere de neânțeles pentru un profan, cei doi ținându-se într-un
fel deosebit de mână, pășeau încet pe caldarâmul desfundat într-o cadență
ambigua. Noaptea, care îmbrăcase timpul în haine cernite îi veghea neutră,
înghițindu-i incet, incet.
Așa cum
mergeau tăcuți și fără a simți răceala ploii de octombrie păreau întruchiparea
unui simbol cu sensuri adânci.
Soarele de a
doua zi îi găsi îmbrățișați în pat. Simion se trezi primul retrăgându-se ușor
din brațele iubitei. Lumina zilei îi înmuia inima încărcând-o cu o uriașa
dragoste de viață si de oameni.
Niciodată
soarele nu i s-a părut atât de strălucitor. Avea sentimentul că s-a născut
matur și că înainte de a se naște a petrecut într-o lume vehiculată de groază
si amenințată de moarte. Rămase cu ochii ațintiți spre lumină într-o profundă
meditație. Soarele îmbrăcase acum timpul în haine de mireasă. Tot în haine de
miresă, Simion, avea sa-și îmbrace femeia de langă el. Începea într-adevar o
nouă viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu