România
LUCEAFĂR ŞI EPIGON
Raza măreţiei tale cine poate s-o ajungă,
Cine urcă pân’ la geniul răsădit în veşnicii,
N-ai spus, tu, că pân la steaua-ţi e o cale-atât de lungă
Şi-om privi cu toţi icoana-i după ce va asfinţi?
Şi deşi de noi e-aproape tot mai sus pe cer se suie
Căci ne e privirea scurtă, stihul negru şi corupt,
Avem strunele simţirii ruginite precum cuie,
Lacrima ne este rece, visul putred şi urât.
Tu, aveai inima caldă ce fierbea în dor de ţară,
Tu, aveai raiul pe buză ce ni-l întrupai în vers;
Noi? Noi pângărim o foaie şi-otrăvim o călimară
Şi îngălbenim prezentul cu al nostru suflet şters.
Şi murim prin ţări străine viscoliţi de nedreptate,
Ne topim ca nişte mucuri de la strâmbe lumânări
Şi pe umărul de frate plânge fruntea altui frate,
Şi vorbim doar prin cutia ce uneşte depărtări.
Spună, cronice române, letopiseţe moldave,
Spună, râuri de istorii, idealul ce-ai visat,
Întemeietor de limbă şi făptaş de versuri brave,
Geniul tău ne luce raza din trecutul nemişcat.
O, luceafăr, ce din marea frământărilor de veacuri
Ai luat patima şi dorul sufletului românesc
Şi-ai atins cu lira-ţi dulce veghea stelelor din lacuri,
Cântul fraged al iubirii zis în graiul strămoşesc,
Vino, azi, de te coboară cu umbrirea ta înaltă
Şi insuflă-ţi epigonii cu suflarea ta de foc,
Să nu zică alte neamuri că românul n-are soartă
Şi că geniul tău cel mare n-a avut nici el noroc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu