România
FLACĂRA
Ajunse în luminișul în care venea de obicei, când voia să fie singur, cu
sine însuși. În mod ciudat, însă, nu reușise niciodată să se gândească la sine.
Mai ales dacă își propunea exact asta, în câteva secunde gândul o lua razna,
poposind pe imagini care se succedau incoerent (unele amintiri, altele pur și
simplu, niște fulgurații amestecate cu imaginar) sau, deseori, chiar pe linii
melodice de care, apoi, nu putea scăpa toată seara. Dar chiar dacă nu își
propunea să se gândească la sine, constata, ulterior, că nu făcuse decât să
lase gândul să-i alerge pe te miri unde, într-un mod asemănător cu serile în
care, în pat, nu putea să adoarmă. Luminișul era bine camuflat, de
jur-împrejur, cu mesteceni bătrâni care se întindeau în toate părțile până
departe. De ce nu creșteau și în luminiș (care nu era prea mare, să fi avut un
diametru de circa șase metri, deși nu era chiar de formă circulară) nu putea să
spună, poate au crescut și aici și i-a tăiat cineva, cândva, și apoi nu au
regenerat. Sau, poate, era un loc sacru, pentru rugăciuni și incantații, lăsat
așa de vreun zeu. Zâmbi la acest ultim gând. Nu era religios și nici nu avea
înclinații spre mit sau magie. Era încă lumină. Lăsă rucsacul de spate să-i
cadă pe iarba înaltă și foșnitoare și plecă să culeagă vreascuri uscate. Ca de
obicei, va face focul, va sta lângă el și se va lăsa în voia gândurilor. Era ca
o reverie confuză, fără un obiect anume, fără o cauză anume, fără un scop
anume, pur și simplu o abandonare totală de sine, ca într-o rugăciune (cel
puțin așa cum își închipuia el că s-ar petrece lucrurile atunci când te rogi,
nu avea o experiență personală în această chestiune) sau, îi trecuse deseori
prin gând, ca în apropierea morții. Reflectase de multe ori la această senzație
aproape fizică de abandonare totală, fără nici o asigurare, fără nici o
așteptare, care îl încercase întotdeauna privind ore întregi flăcările care
nimiceau, hulpave, lemnul (el însuși abandonat în fața lor). Încercând o
sistematizare logică a cazurilor posibile de abandon total, necondiționat,
ajunsese la concluzia că erau, de fapt, trei asemenea cazuri: rugăciunea,
iminența morții și îmbrățișarea sugarului de către mamă. Dacă în rugăciune,
abandonarea era în grija zeului, iar în cazul sugarului abandonarea era în grija
mamei, nu a putut găsi în grija cui putea fi abandonarea în cazul iminenței
morții. Studia problema în continuare. Găsi destule vreascuri. Adună și mai
subțiri, pentru aprinderea focului, și mai groase, pentru întreținerea lui.
Scoase bricheta (nu fuma, dar era mai practică și mai sigură decât o cutie de
chibrituri) și aprinse o grămăjoară de vreascuri subțiri și uscate. Pe măsură
ce focul le cuprindea, așeză deasupra, cu grijă, sub forma unei mici piramide
(îl străbătu imaginea unui rug în miniatură la vederea piramidei care lua
naștere prin sprijinirea reciprocă a lemnelor mai groase, înclinate unele spre
altele spre mijlocul focului). Locul în care făcea focul era o mică groapă, pe
care o căptușise cu pietricele, iar de jur împrejur smulsese o mică porțiune de
iarbă, pentru a nu exista pericolul extinderii necontrolate a focului. La
plecare avea să acopere groapa cu pământ (era, alături, o mică grămăjoară, pe
care o excava de fiecare dată când făcea focul, până ajungea la pietre, apoi,
înainte de plecare, acoperea la loc groapa). Până se vor aprinde lemnele groase
vor mai trece multe minute, așa că își găsi un loc pe iarbă, la vreo doi metri
distanță de groapa în care focul prindea puteri, și se așeză în iarba
mătăsoasă. Iarba, destul de înaltă, păru că îl îmbrățișează. Își apucă
genunchii lipiți cu amândouă mâinile și-și sprijini ușor bărbia pe ei. Noaptea
se strecura, aproape lichidă, tăcută și misterioasă, printre copaci, prin iarbă
și de deasupra. Cerul aproape că nu se mai vedea, de parcă s-ar fi detașat din
obligația de a acoperi lumea și, astfel, a lăsat orizontul liber, pe care s-au
așezat acum stelele. Dar, din luminiș, nu a privit niciodată stelele, ci doar
focul.
*
* *
Flăcările erau din ce în ce mai mari, cuprinseseră rugul metaforic format
din lemnele groase și acum se desfătau în voie. Știa, desigur, care e natura
focului – cea de-a patra formă de agregare a materiei – dar asemenea gânduri
„civile” nu rezistau nici câteva secunde în fața dansului complet liber al
flăcărilor. Asta era ghicitoarea care îl domina ori de câte ori se afla în
luminiș, față în față cu flăcările. Nu bătea deloc vântul, totul în jur era
nemișcat și, cu toate astea, flăcările descriau în aer cele mai neașteptate
volute, în sus, în jos, în toate părțile laterale. Oare flăcările sunt vii?
Adică, mișcările pe care le fac provin dintr-un liber arbitru pe care-l au? Și
care ar fi semnificația acestor mișcări? Folosesc ele un limbaj (evident, pe
care nu-l cunoaștem – dar oare e cognoscibil?, adică l-am putea descifra cândva,
așa cum au fost descifrate hieroglifele?), un limbaj, să spunem, pozițional,
cum este limbajul dansului uman? Ideea că flăcările sunt sau ar putea fi vii i
se păru mai potrivită pentru poeți, da, ei pot glosa la nesfârșit pe o asemenea
temă, sensibilitatea și imaginația lor este numai bună pentru așa ceva. Pe de
altă parte, știa asta foarte bine, natura este inepuizabilă în crearea formelor
de viață – baza de carbon și forma fizică a vieții pe Pământ este doar o
consecință, perfect previzibilă, a constantelor fizice care caracterizează
planeta noastră. Și, oricum, nu am reușit să cunoaștem întregul potențial de
reușită a formelor de viață nici aici, în casa noastră cosmică, așa că, de ce
nu? De ce nu ar putea fi flăcările vii? Continua să stea sprijinit cu bărbia pe
genunchii strânși unul lângă altul. Își imagină, pentru câtva timp, că mișcarea
flăcărilor trebuie să aibă o semnificație și încercă să găsească elemente ale
unor asemenea semnificații. Din câte știa, descifrarea unor limbaje necunoscute
s-a bazat întotdeauna pe un element indispensabil și inevitabil în orice limbaj
– fie el verbal sau non-verbal, cum ar putea fi cazul limbajului folosit de
flăcări – și anume repetarea unor secvențe. Un limbaj se desfășoară liniar, în
timp, deci anumite secvențe trebuie cu necesitate să se repete, deoarece, în
„discurs” unele semnificații se repetă, și ele, cu necesitate. Așa că încercă
(nu era prima dată, de fiecare dată făcea acest exercițiu) să identifice
mișcări identice sau asemănătoare. Asemănarea (își aminti ce bază formidabilă
de cunoaștere fusese asemănarea sau similitudinea, încă din epoca lui Platon și
până spre sfârșitul Renașterii, adică până în momentul când raționalitatea de
tip discursiv, mai ales cea de tip cartezian, preluase avangarda în materie)
i-ar fi fost suficientă cel puțin pentru a glosa, dar ar fi putut să ajute
chiar mai mult de atât. Dar nimic repetitiv nu se putea decela în haoticul dans
al flăcărilor. Pentru că nu era doar mișcarea unei flamuri (hotărâse să
numească astfel ceea ce i se părea că este o „bucată” de flacără cu o anumită
persistență în timp, adică cu o anumită individualitate, în ciuda
distorsiunilor de formă pe care le experimenta – se gândi că aici l-ar fi
ajutat mult topologia, fiind posibil ca flăcările să se comporte într-un mod
invariant din punct de vedere topologic, dar promisiunea pe care și-o făcuse să
ducă până la capăt un tratat de topologie nu fusese încă îndeplinită), ci
intervenea și o combinare a mai multor flamuri, acestea treceau una într-alta,
apoi se despărțeau pentru a se combina cu alte flamuri, apoi două sau mai multe
combinații formau, pentru o secundă-două, o combinație comună și tot așa. Și
oricum, o anumită configurație, oricât de simplă ar fi fost, nu putea rămâne în
memorie mai mult de câteva secunde, așa încât nu putea face nici o apreciere de
constanță sau de asemănare constantă, măcar. Îi trecu prin cap că această
capacitate a omului de a găsi configurații stabile – fie geometrice, fie
ideatice, de exemplu, teoriile, fie comportamentale – era cel mai mare dar cu
care natura, în răbdarea ei, l-a înzestrat, dar era și cel mai mare handicap al
omului, pentru că, dezvoltând-și această remarcabilă capacitate, nu mai poate
avea acces la nici un alt fel de cunoaștere. Se gândi că, de exemplu, omul nu poate
cunoaște decât fenomene repetabile, adică în legătură cu care își poate forma
un model de așteptare pe care, apoi, să-l regăsească la următoarea „ediție” a
fenomenului. Nici măcar identitatea nu poate s-o recunoască dacă nu memorează o
configurație martor. Dar, cu această așa de selectivă înzestrare pentru
cunoaștere, cum ai putea cunoaște ceva despre flacără? Ca și cristalele de
gheață, fiecare zvâcnire a flăcării este unică. Nefiind repetabilă n-o vei mai
vedea niciodată în aceeași manifestare. Dar, se gândi imediat, această
nerepetabilitate ridică o problemă insurmontabilă pentru acceptarea ideii că
dansul spațial al flăcării ar putea reprezenta un limbaj. Un limbaj care nu
repetă nici o secvență din el nu poate fi un limbaj, măcar sincategorematicele
trebuie să se repete. Dar dacă flăcările nu „vorbesc” prin dansul lor, atunci
la ce bun frumusețea acestui dans? Frumosul ar trebui să aibă semnificație sau
sens. Sau poate semnificația trebuie dată chiar de privitor? Nu s-a spus că
frumusețea nu e în obiect, ci în ochii care privesc acel obiect? Însă nici
semnificația nu există fără limbaj, ea este un produs al limbajului. Și totuși,
este absurd ca feericul dans, complet imprevizibil și irepetabil al flăcării,
să nu aibă nici o semnificație. Se auzi un mic trosnet și mini-rugul format din
lemnele mai groase așezate în mijlocul gropii, se prăbuși, stârnind un roi de
scântei care zburară, ca niște păsări speriate din cuibul lor, în toate
direcțiile, dar stingându-se imediat. Atunci, când văzu acele scântei stârnite
de prăbușirea rugului de lemne, înțelese. O înțelegere bruscă,
non-inferențială, o intuiție cum se spune, îi curentă ființa – da, sigur că da,
semnificația cere un limbaj și chiar există un limbaj în dansul flăcărilor, dar
nu e limbajul flăcărilor. Nu flăcările vorbesc, așa cum nu radioul vorbește.
Înțelegerea îl copleși, se simți brusc extenuat de parcă ar fi făcut un efort
fizic sau intelectual nemăsurat de mare. Își ridică bărbia de pe genunchi,
desfăcu genunchii în lateral și se lăsă pe spate în iarba care devenise mai
răcoroasă pe măsură ce se întunecase. Da, asta e, cum de nu s-a gândit?
*
* *
Puse mâinile amândouă sub cap. Deasupra stelele își reluaseră locurile în
care stăteau de miliarde de ani – de parcă veneau, în fiecare seară, la
spectacol. Își ocupau locurile în lojile cerului și priveau. Multe miliarde de
ani nu au văzut nimic, până când scenariul spectacolului s-a schimbat brusc și
au văzut apărând, pe scenă, mici stele care ardeau și se stingeau într-o
clipită. Focul de alături li se părea, de bună seamă, stelelor așezate în
stalul sideral, o stea de recuzită, apărută pe neașteptate și care se va stinge
definitiv imediat ce s-a născut. Era sigur că stelele urmăreau ce se întâmplă
în luminiș, curioase de trama în desfășurare. Încercă să-și ordoneze gândurile.
Da, asta e, într-adevăr, focul nu este decât un interpret – cum sunt criticii
literari care, dacă n-ar găsi în opera literară sugestiile pe care apoi să le
însăileze în hermeneutica lor savantă, nu ar avea despre ce să scrie – un
interpret al discursului, al limbajului pe care lemnele arzând îl țin. Cumva,
lemnul se folosește de foc pentru a-și exterioriza discursul – își aminti de o
analogie vehiculată, oarecum îndrăzneț, în biologia evoluționistă, cum că
indivizii, inclusiv oamenii, nu sunt decât niște vehicule folosite de gene
pentru ca acestea din urmă să se perpetueze. Sau de faimoasa replică a lui
Michelangelo care spunea, cu privire la statuia lui David, că el nu a făcut
decât să înlăture din blocul de marmură prisosul ce-l ascundea pe David care
era deja acolo, în blocul de marmură. Poate că la fel este și cu focul. Arzând
lemnul, focul înlătură ceea ce este de prisos și rămâne limbajul pur, discursul
pe care flăcările îl traduc în dansul lor frenetic și indescifrabil. Fără
îndoială, era vorba despre un limbaj incomensurabil cu inteligibilitatea
omenească, dar, totuși, un limbaj. Și poate că lemnul, dornic de a i se
descătușa sinele prin ardere, prin transformare în cenușă, nu avea decât un
singur scop – să se cunoască pe sine, astfel, prin eliberarea din închisoarea
substanțială în care se afla. Oare stelele de deasupra înțelegeau semnificația
dansului flăcărilor? Stelele erau, și ele, flăcări, așa că, poate, pentru ele,
descifrarea dansului flăcărilor nu era o problemă. La urma urmei, și ele
procedau la fel – ardeau analogul lemnului, adică hidrogenul, transformând-l în
heliu – deci folosesc un limbaj comun cu al focului de aici, de pe pământ.
Sinele. Un concept obscur, inventat de filosofi și preluat și de unele domenii
de cercetare, cum are fi psihanaliza – după standardele pe care, ca pozitivist,
le accepta, psihanaliza nu era, încă, o știință – dar care creează mai multe
probleme decât rezolvă, de fapt nu rezolvă nici o problemă, ci doar pune o
etichetă pe o problemă nerezolvată. Căci, ce e sinele? Dacă eu pot să gândesc
sinele meu, cine sunt eu, cel care gândește sinele său? Și prin ce diferă
sinele de eu-l care-l gândește pe sinele său. Dacă sinele sunt chiar eu, atunci
trebuie lămurit cine sunt eu și de ce e nevoie de sinele eu-lui. Se opri din
aceste divagații superficiale, dar un gând stăruitor începea deja să-i domine
mintea – poate că sinele nu poate fi cunoscut, sau poate chiar dobândit, decât
prin scăparea de învelișul substanțial, această închisoare, singurul loc în
care putem trăi. Nu e ciudat? Ne naștem în închisoare, condamnați încă înainte
de a ne naște, trăim toată viața în închisoare și, atunci când vine sorocul
morții, care înseamnă chiar eliberarea din această închisoare, ne îngrozim și
am vrea să mai stăm, măcar o zi, o oră, o clipă în vechea noastră închisoare.
Își aminti de Tolstoi, cel din jurnal, care spunea că se va întâlni cu Dumnezeu
atunci când va muri, adică atunci când învelișul său substanțial se va
destrăma. Poate voia să spună că, atunci când va muri, va ieși din închisoarea
sinelui său, se va găsi pe sine (nu va fi o regăsire, pentru că nu a fost
niciodată o primă găsire, ci doar o perpetuă căutare) și această găsire a
sinelui său va semnifica unirea cu Dumnezeu. Îndumnezeirea, așadar, pe care
creștinismul o vede prin mântuire, Hegel prin evoluția Spiritului absolut,
Tolstoi prin găsirea sinelui închis în ființarea vizibilă. Cine sunt eu?
Căutarea de sine – îndemnul lui Socrate –, este echivalentă, probabil, cu
aflarea eu-lui. În ciuda ingenioaselor speculații ale lui Freud și ale
urmașilor săi, s-ar putea ca eu-l și sinele să fie unul și același lucru, iar
căutarea de sine să fie o auto-reflecție. Dar atunci, dacă gândul său gândește
sinele său, cine produce acest gând? Observă că se mai întrebase acest lucru
mai devreme. Se sprijini pe cotul stâng și se ridică în capul oaselor.
Flăcările se mai liniștiseră, lemnele prăbușite ardeau molcom, discursul
lemnului, dacă avea dreptate în ceea ce gândea, devenise mai potolit – se
gândi, amuzat, că poate acum lemnul avea un discurs poetic, mult mai diafan și,
desigur, mai misterios. Simți cum, încet, încet, urcă în toată ființa sa o
dorință nestăpânită de a-și cunoaște sinele. De bună seamă, interpretul ideal
și, de fapt, singurul interpret care ar putea să i-l descifreze și să-l
formuleze era focul, erau flăcările care săltau, parcă invitându-l, alături. Nu
se putu opri să-și continue gândul de adineauri privind forma poetică a modului
în care ardea focul acum, înaintând spre gândul și chiar spre senzația clară că
dansul flăcărilor avea acum ceva lasciv în el, ceva ademenitor. Era ca și cum
flăcările i-ar fi ghicit și urmărit gândurile despre căutarea sinelui și despre
calea de a-l găsi. Se ridică mai mult, strânse din nou genunchii, ridicându-i,
și se sprijini, ca la început, cu bărbia pe ei. Câteva minute rămase așa, fără
nici un gând. Privirea parcă i se lipise, fizic, de flăcările care continuau
mișcarea lor calmă, continuând să transforme lemnul în cenușă. Apoi se apropie,
centimetru cu centimetru, de foc. Când ajunse aproape de marginea gropii în
care se afla centrul focului, o flamură de foc se detașă din ghemul de flăcări
din groapă și-i linse fața. Câteva secunde, flacăra i se plimbă pe toată fața,
ca și cum ar fi vrut să-l pipăie, în felul ei, să-l recunoască. În mod cu totul
ciudat, nu simți nici o ardere, nici măcar o fierbințeală pe față. Flacăra se
întoarse la locul ei, dar, după scurt timp, mai multe flamuri din foc se
întinseră spre el, cuprinzându-l din toate părțile, ca într-o îmbrățișare de
recunoaștere. Fără să simtă ceva, se întinse deasupra gropii, cu fața în sus.
Flăcările îl cuprinseră, treptat. Își reîncepură dansul frenetic. Iată, se
gândi, sinele său se dezvăluie, tradus de flăcările care-l eliberează din
închisoarea trupului. Un sentiment pe care nu-l împărtășise niciodată până
atunci, de împăcare, de absență a oricărei așteptări îl cuprinse, ca într-un
extaz. Îl el năștea o dorință irepresibilă de a nu se mai întâmpla nimic, o dorință cosmică de oprire totală și pentru
totdeauna a lumii din mersul ei fără sens, de extindere a acestei clipe în
infinitul timpul care va veni. De deasupra, miriadele de stele clipeau complice
– înțeleseseră totul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu