Să n-aveţi teamă de-a iubi

Vă las să pribegiţi prin stele
S-alegeţi calea pentru vise,
În nopţi, să croşetaţi dantele,
Din iţe de amor să faceţi plase.
Să împletiţi din dragoste poveşti
Cu Feţi frumoşi, Ilene Cosânzene,
Pe bolta cerului să vă plimbaţi,
Să prindă cheag iubirea care vine.
Vă las imaginaţia să zburde
Când cerul nopţii este făr'de nori,
Luceafărul şi Luna pot doar vede
Cum liberi sunt ai dragostei fiori.
Să n-aveţi teamă de-a iubi.
Pe cer sunt îngeri ce vă ocrotesc,
Atunci când Luna doarme liniştit,
În răsăritul zilei, asta ei doresc.
Vă las să pribegiţi prin stele,
Indiferent de calea ce-aţi ales,
Şi chiar de dorurile-s grele,
Să nu uitaţi de-amorul ce-aţi cules.
Răsune-n noaptea care vine
Cântul iubirii care a rămas,
Regina nopţii ne va spune
Tumultul dragostei, în fiecare ceas.

Atunci când ne vom şti destinul

Când oare ne vom ştii destinul
și sufletul va fi-mpăcat,
cu cel ce stabileşte drumul
să ne ferească de păcat?

Când firul vieţii tumultoase
se depănă după mosor,
iar visele-s încă frumoase
și mai trezesc fiori de dor?

Atunci când ne vom şti destinul
vom şti şi calea de urmat,
și vom lăsa în urmă gândul
și freamătul cel disperat.

Pe drum, noi nu ne vom abate,
fiind larg deschis spre fericire,
făcut-a Dumnezeu dreptate,
calm, revărsând a Sa iubire.

Dar poate ne vom şti destinul
când viața ni s-a terminat,
și-n suflet vom avea regretul,
că-i prea târziu, şi am plecat.

Adevărata ISTORIE a României

     

     Originea poporului român a fost îndelung discutată și a stârnit polemici între specialiști. Iată câteva informații despre strămoșii noștri!

      

     Deseori întâlnim sintagma ”geto-daci”, așa că cine erau ei? Dacii și geții sunt unul și același popor, cu denumiri diferite în funcție de cine vorbește despre ei. Grecii le ziceau de obicei geți, fără să ignore cealaltă denumire de ”daci” sau ”dai”. Romanii îi numeau daci. Tracii erau marele grup etnic ce stăpânea partea nordică a Peninsulei Balcanice. 

     De origine indo-europeană, tracii se împărțeau în două ramuri: cea nordică (din stânga Dunării) și cea sudică (din dreapta Dunării). Ei ocupau o suprafață enormă: de la Marea Egee și vestul Asiei Mici până în mlaștinile Pripetului (Belarus) și de la cadrilaterul Boemiei (Cehia) până dincolo de Nistru, limita lor estică, locuită de cimmerieni, fiind  însă dincolo de Marea Azov, astfel încât suprafața locuită de traci cuprindea și tot țărmul nordic al Mării Negre.

     Tracii erau împărțiți în numroase triburi care se luptau între ele. De aceea tracii nu s-au putut uni în fața inamicilor comuni: perși, macedoneni sau romani. Printre neamurile cele mai importante trebuie să îi cităm pe odrizi care locuiau la sud de munții Balcani, în regiunea cuprinsă între țărmul Mării Negre și râul Hebrus(Marița de azi). Ei au ajuns în secolul V î.Hr. sub regele lor Sitalkes, să întemeieze un stat puternic cu o armată numeroasă care i-a ajutat chiar pe atenieni în războaiele lor.

     Un alt neam tracic important a fost cel al bessilor, care locuiau în bazinul superior al fluviului Hebrus, cuprins între munții Balcani și Rhodope și aveau ca centru mai important Bessapara. O parte din acești bessi au locuit mai târziu în Dobrogea, în satele din jurul cetății Histria și a castrului Ulmetum, conform unor inscripții din secolul II d.Hr. Tot în Dobrogea, în partea de sud, între Callatis(Mangalia) și Odessos(Varna), au locuit crobyzii, un alt neam tracic. Moesii erau așezați între Dunăre și Munții Balcani, mai ales în jumătatea vestică a acestei regiuni. De la ei și-a luat numele viitoarea provincie romană, Moesia.

     Cei mai însemnați dintre toate neamurile tracice au fost dacii sau geții. Despre ei vorbesc izvoarele cu cea mai mare admirație. Dacii, la fel ca ceilalți traci, erau împărțiți în mai multe triburi. Locuiau între Tisa, Dunăre, Marea Neagră, Nistru, trecând în unele zone peste aceste hotare. La sudul Dunării se întindeau până în munții Balcani, mai ales la est, în partea dinspre mare. Spre răsărit treceau Nistrul, înaintând până spre Bug, iar la apus, ajunseseră până la Dunărea panonică.

     Tracii se învecinau cu următoarele popoare: spre est, dincolo de cimmerieni cu sciții (de origine iraniană), spre nord cu germanii, iar la nord-est cu slavii. Limita apuseană era reprezentată de germani, iar în Panonia erau ilirii. În sud se învecinau tot cu ilirii. Aceștia din urmă prezentau unele asemănări cu tracii, dar erau un popor deosebit, vorbind o limbă diferită. Ei ocupau jumătatea de apus a Peninsulei Balcanice, de la râul Margus (Morava), spre Marea Adriatică. În sud, tracii se învecinau cu grecii. Totuși, nu trebuie să ne imaginăm că exista o linie de demarcație precisă între traci și alte popoare, regiunile de graniță prezentând atunci, ca și acum, tot felul de interferențe, cu atât mai mult în antichitate. Unele neamuri germanice sau ilirice de pildă, intrau în masa tracică, după cum de asemeena, unele neamuri tracice formau adevărate insule sau prelungiri în mijlocul populațiilor vecine.

     Iată cum îi descrie Herodot: „Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor (cei care locuiau la Indus). Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile.    

     În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18.000 ani înainte de Hristos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8.000 ani înainte de Hristos), cea mai veche scriere din lume (tăblițele de la Tărtăria, judetul Alba - 5-6.000 înainte de Hristos).

     Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, și tot de aici au plecat și s-au format celelalte popoare indo-europene și nu numai, cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, scitii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmatii, elenii (ahei și dorieni), fenicienii, etc.

     TRACO-DACII reprezintă cea mai veche și mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizației Sumeriene, și, totodată, cea mai numeroasă (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi găsiți în întreaga Europa (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franța, Spania, Turcia europeană, Asia Mică, Africa, chiar și Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care facea parte însuși Burebista.

     Scrisul și odată cu el istoria, au apărut mai întâi in spațiul tracic și abia mai târziu în spațiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici.

     TRACO-DACII au avut cea mai veche agricultură din Europa (neolitic), și printre cele mai vechi din lume. La vremea lor, erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului, potrivit ToataRomania.ForumHit.ro

     Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenționat ținute la subsol, o serie de savanți americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Mării Negre, unde locuia o populație neașteptat de dezvoltată. De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii știau să lupte călare și cu arcul, începând cu mileniul cinci înainte de Hristos.

     TRACO-DACII se remarcau printr-o corectitudine desăvârșită, toate convențiile fiind încheiate verbal și apoi păstrate cu sfintenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băț lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

     TRACO-DACII erau singura civilizație din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

     În jurul anului 1400 Î.C., se construiește în Tracia nord-Dunărenă, cea dintâi școală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoții Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare și al celor 12 constelații).

     Confom mărturiilor lui Platon și Socrate rămase posteritații, însuși Pitagora și-a completat studiile la școala Zamolxiană, și tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

     După istoricul Herodot, aceștia erau Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaților (Moldova de astăzi). O parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuți ca Cimiry. Migrați ulterior către Italia, Spania, Anglia și Irlanda, au fost cunoscuți sub denumirea de celți.

    Zona Nord-Dunăreană (Romania de astăzi), a fost considerată din vechime drept un Paradis terestru.Teritoriu înzestrat cu aproape toate bogățiile Pământului, cu terenuri agricole (devenit Grânarul Europei de mai târziu), pășuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zonă bine apărată contra majorității dezastrelor natural, etc.

     Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungați din vatra strămoșească, și nici deznaționalizati.

     Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile și tradițiile strămoșilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuțioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupatie romana, românii și-au păstrat puritatea genetică, specifică strămoșilor noștri.

     România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, ca românii vor deveni un popor îndrăgit și respectat de toate popoarele lumii.

Poeții cântă Ziua Nțională

Ileana-|Cornelia Neaga

VINO PRIETENE
Ileana Cornelia Neaga

Vino prietene, în țara
Unde dorul s-a născut
N-aștepta, să treacă iarna
Vino, eu te-aștept de mult.

Vino, să-ți arat Carpații
Te-aștept cu pâine și sare
Să-mi cunoști mama și frații
Și inima noastră, mare.

Să vezi țara mea frumoasă
Cu apele cristaline
Să simți, ce-nseamnă „acasă”
Că tu nici nu știi, străine!

S-auzi cântul Ciocârliei
De pe plaiul Mioriței,
S-asculți doinele Mariei
Și legendele Dochiței!

Să-nveți tu, ce-i omenia
Și la bine și la greu
Să cunoști, ce-i veșnicia
Că zău, de-ți va părea rău.

MAMĂ ȚARĂ

Adriana Papuc

Șterge-ți lacrimile, țară,

Privește spre viitor,

Nu e astăzi prima oară

Când speranțele te dor!

Pune-ți strai de sărbătoare

Portul nostru strămoșesc,

Tricolor la cingătoare,

Azi, românii te cinstesc!

Scoate buciumul și sună

Să te-audă tot poporul,

Țara, astăzi îi adună

Pe cei care îi duc dorul!

Cântă-n doina legănată

Despre pâinea cea amară

Prea departe câștigată,

Nu mai plânge, mamă țară!

Și pe strune de vioară

Toți românii vor cânta,

Șterge-ți lacrimile, țară,

Astăzi, este ziua ta!

Ziua Națională a României

Eu tot sunt vinovat

De m-ai iertat, să ştii că nu e bine. 
Nu-mi merit soarta, nu sunt împăcat. 
Nu-mi merit şansa de a-mi mai rămâne... 
Păcatul săvârşit, nu este de iertat. 

Nu am ştiut că dragostea răneşte, 
Părerile de rău n-ajută la nimic, 
Că ţi-am greşit, nu e doar o poveste, 
De timpul trece, păcatul nu-i mai mic. 

De m-ai iertat, şi vrei ca să mai stai
Cu mine, chiar dacă drumu-am rătăcit, 
Tu crezi că merit şansă să-mi mai dai?
Rămâne-mi-vei alături pe drum la infinit? 

De ce lăsăm noi valul să ne tot ducă-n larg?
Nu-ţi merit eu iertarea, nu meriţi tu durerea, 
De ce pierdem busola, şi nu avem catarg ? 
Mai bine lăsăm viaţa s-aducă vindecarea. 

De ţi-am greşit, să ştii că-mi merit soarta, 
Iubirea este fructul de multe ori oprit, 
Am săvârşit păcatul, iubirea-i înşelată, 
Iertarea dacă vine... eu tot sunt vinovat. 

Așa ai fost

Aşa ai fost de când te ştiu,

cu vânt în păru-ţi tineresc.

Nu pot a sta fără să scriu,

că anii trec... nu se opresc.

Privea şi Soarele la tine,

cu raze gingaş te-alinta,

iar eu doream de a-ţi rămâne

alături, toată viaţa mea.

Aşa ai fost de când te ştiu,

frumoasa visurilor mele,

nu pot a sta fără să-ţi scriu,

că eşti ca Luna între stele.

Priveam la Lună şi la tine,

privea şi Luna către noi,

priveai şi tu şăgalnic către mine,

iubirea se-nfiripă-n doi.

Aşa ai fost de când te ştiu...

trecut, prezent în doru-mi viu,

nu pot a sta fără să-ţi scriu...

în suflet mi-aș sădi pustiu.

Dulce, România mea

Constantin-Nicolae Gavrilescu

Mândră țară, Românie,

ne hrănești din a ta glie,

ne aduni de prin străini,
ne speli de-ale noastre vini.

Fie pâinea cât de rea,

dulce, România mea,

am să stau și-am să îndur

vrajba celor din-prejur.

Am să lupt cu voinicie

bine iar ca să ne fie,

căci iubesc acest popor,

pentru țară am să mor.

Români dragi, să ne unim

chiar de-ar fi să ne jerfim,

să-i dăm jos pe cei hulpavi

ce-au făcut din noi doar sclavi!

Și-am plecat pe uși străine

crezând c-o să fie bine,

dar acolo ne-a fost dor

și de frunza de mohor.

Și adânc am lăcrimat

din suflet am suspinat,

că amar ne-am chinuit

dorul ni l-am tăinuit.

Din nou vreau să vin acasă,

cu ai mei să stau la masă,

să mă bucur iar de soare

să-mi vindec tot ce mă doare.

Am scris aceată poezie azi, inspirat de o alta scrisă de prietena mea, binecunoscuta poetă, Ileana Cornelia Neaga.

Ileana-Cornelia Neaga

O MĂICUȚĂ
Ileana Cornelia Neaga

O măicuță-i ce ne strânge
La sânu-i ocrotitor
Și de mult timp, ochiu-i plânge

Ostoindu-se de dor

E-o măicuță ce ne-adună
De prin lume-mprăștiați
Să ne-nvețe, să ne spună:

Să vă iubiți, sunteți frați!

România ni-e măicuța
Mândră de ai ei pruncași
România ni-e căsuța
Moldoveni și românași.

Aprecieri critice

UN MAC ROȘU LA FEREASTRA CERULUI

                                                de Doina Bârcă

Constanti-Nicolae Gavrilescu

Când frumosul ca mod de exprimare în versuri, cu nostalgie și realism a bătut la poarta poetului Constantin-Nicolae Gavrilescu, a găsit aici să-i deschidă nu numai un om îndragostit de viață, stăpân pe mijloacele de exprimare, ci și un prieten la care a rămas.
Citindu-i poeziile te lași cuprins de simfonia versurilor, fiind copleșit de muzicalitatea lor: „Îmi plouă dorul lacrimi de iubire,/....../Iar dorul sentimentelor mă arde.”Nuanțe de tonuri și culori în sentimente, a pus aici la un loc cu crâmpeie de viață, amintiri, dor, lumină, iubiri, măreția naturii cu nemurirea ei, și nu în ultimul rând, valoare.
„Vântu-adie doar răcoare,/după deal coboară toamna,/strugurii au prins culoare/ pregătită e budana.”
Dorul de acasă, de părinți, își are locul său în poezie, iar undele acelea nevazute țin legatura permanentă cu „acasă”.Adevarat proverbul evreiesc: „Dumnezeu ca să fie pretutindeni, a creat mamele .” Omagiul adus acestei ființe dragi este înălțător, alături de recunoștință: „Te rog să-mi dai tărie,/ca tine vreau să fiu,/să-mi umplu-n bucurie/
cugetul meu cel viu.”
O lume de liniște ori neliniște, care atrage sufletul într-un joc amețitor spre înalțimile cerului, într-un sentiment de admirație, de căutare de răspunsuri despre existență. Tensiunea, forța emoțională din poezii sale aduc un calm omenesc, o bogăție de exprimare, viață pusă într-un tablou de cuvinte care să ajungă la noi cititorii.
Grigore Vieru credea că poeziile sunt fenomene care aparțin inimii. Așa este poezia domnului Gavrilescu. Vine din inimă, cu trăiri profunde, citind-o îi vezi semnificația de dincolo de cuvinte. Fiecare poezie are o semnificație aparte prin modestie și simplitate. Părerile despre existență dă valoare poemului, iar intimitatea lui se bucură de mult adevăr.
Creator de frumusețe prin cuvinte, Constantin-Nicolae Gavrilescu captivează cu ceea ce scrie de la prima citire.
Așteptăm un alt buchet de poezii cu mireasmă de simfonie a poeziei de suflet.

Doina Bârcă

Furtuna din iubire

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dorinţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire şi tot iubire cerem,
Visăm la fericire, şi din străfunduri gemem.

Vrem când se lasă noaptea ca Luna să răsară,
Cu raze de iubire să ne cuprindă iară,
Să ne alinte vântul cu şoapte de amor,
Şi-mbrăţişaţi sub ramuri să stingem cruntul dor.

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dorinţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire, şi tot cu ea trăim,
Şi de nu e-mplinită, din dragoste murim.

Vrem noaptea când se lasă, visul să ne-nflorească,
Torente de iubire în valuri să plutească,
Furtuna de iubire să ne-ntreţină focul,
Iar tandra mângîiere să-ncingă molcom jocul.

Suntem supuşi ispitei, păcatul ne pândeşte,
De n-o gustăm cu patos pe loc ne pedepseşte,
De nu hrănim iubirea pe veci suntem stingheri,
Şi-n suflet gol rămâne pentru a noastre vreri.

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dornţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire, şi tot cu ea trăim,
Şi de nu e-mplinită, din dragoste murim.

Ofranda cerului

Cerul plumburiu al Toamnei

poartă nori cu apă sfântă,

doară vântul o descântă,

ofrandă dându-i reginei.

Ea, o toarnă din carafă

și sub adieri ușoare,

picături încep să zboare

fiind și-o fină coregrafă.

Sub a cerului cupolă

se disipă, umple zarea,

pregătind aterizarea

peste marea metropolă.

Așezate-n eșicher,

picăturile prind viață,

câte două se răsfață

și valsează prin eter.

Dansul lor, solul așteaptă

cu priviri nerăbdătoare,

și ca-n plină sărbătoare

către el, dansând se-ndreaptă.

Cu iubire sunt primite,

apa-i binecuvântare,

fără ea totul dipare

în destine insolite.

Câte lacrimi

Câte lacrimi n-au fost scurse
După clipele frumoase,
Câte lacrimi n-au fost plânse
După amorurile stinse?

Cât în mare apă pleacă
După stânci înzăpezite,
Cât adună a lor matcă
Ploi de vară repezite.

Câte lacrimi n-au fost strânse
Noaptea-n perne şi-n batiste,
Câte lacrimi fost-au duse
După nopţi de dor cuprinse?

Câte-n cărţi au fost cuprinse
Şi-n biblioteci păstrate,
Câte-n sufletele aprinse
De amor plâns pe dreptate.

Câte lacrimi n-au picat,
Lacrimi grele de iubire,
Când aceasta s-a gătat
Brusc, fără să dea de ştire?

Cât în sufletul uman,
Şi în inima imensă
Ceas de ceas, an după an,
Lacrima a tot fost strânsă.

Câte lacrimi n-au fost scurse
După clipele frumoase,
Câte lacrimi n-au fost plânse
Dup-amorurile stinse?

Şi dacă Luna...

Şi dacă Luna-i ruşinată
De focul sărutărilor flămânde,
E pentru că şi ea e-o fată,
Dar se sfieşte, se ascunde.

Un colţ de zâmbet înfloreşte
Şi se piteşte dup-un nor,
Iubirea-n inimă-ncolţeşte,
Că însăşi Luna vrea amor.

Văzu la mine şi la fată
Cum gura este sărutată,
De ce n-ar fi şi ea dorită?...
Căci aşa-i dat, să fi iubită.

Şi dacă s-ar uita mai bine
Cu raza-i blândă peste apă,
Pe loc n-ar mai avea ruşine,
La mine ar veni pe dată.

Eu, nu mă pot urca la cer,
Nici ea nu poate să coboare,
Ce pot mai mult? - decât să-i cer,
Să-mi lase... dorul spre visare.

Nu îmi pasă că e toamnă

Nu îmi pasă că e toamnă

Nu îmi pasă că e toamnă
și că plouă ne-ncetat,
c-a lăsat bătrâna doamnă
goi copacii, la iernat.

Duduie focul în sobă,
fum se-nalță înspre cer,
într-o atmosferă sobră
grăbind intrarea-n eter.

Fumul sus e-mbrățișat,
norul vesel, cenușiu,
brațele-a descrucișat,
să-l primească ca pe-un fiu.

Încântat, de la fereastră,
privesc fumul albicios
fără a ieși din casă,
cum se-nalță mlădios.

Duduie focul în sobă,
sar scânteile-ntr-un joc
în ritm sacadat de tobă,
molcom, jarul stă pe loc.

Nu îmi pasă că e toamnă,
ea ne-aduce bucurii,
și-acestea, mereu ne-ndeamnă,
să fim iar, acum, copii.

S-așteptăm iarna, ce vine
cu ger mare și zăpadă,
Domnului colind să-nchine
toți cei mici de prin ogradă.

Printre ei să stăm și noi,
veseli să pocnim din bici,
anul vechi a-l înnoi
invocând îngeri idilici.

De ce nu vrei...

De vin la tine, nu mă vrei,
Că vreau să vii nu te gândeşti ?
Răspunzi în glumă veseliei,
Căci nu mă vrei, nu mă iubeşti.

Aş vrea să vin, dar cum să fac,
Când ţie eu nu-ţi sunt pe plac ?
Privirea ta şi zâmbetul pe buze
Îmi prevestesc că vor să se amuze.

Şi dacă vin departe o să stau,
Mi-e de ajuns să te privesc,
De-ţi prind privirea o să vreau
Să-ţi spun desigur, te iubesc.

Aş vrea să ştiu pe lumea asta
Cum, de dragostea nu are leac?
De ce atrage ea năpasta,
Şi-amorul nu-i vine de hac?

De vin la tine şi mă vrei,
Primeşte-mă cu braţele deschise.
Răspund cu focul dragostei,
La noapte, nu vom avea vise.