 |
| Ludmila Vârlan-Turcu - Italia |
ÎN
FAȚA EI
Femeia! Un început pe-acest pământ,
O inocenţă, o sclipire, un dor, un tainic cânt,
Credinţă sfântă, dăruire infinită,
Fidelitate şi speranţă împlinită.
Femeia! Foc ce arde să-ncălzească,
Izvor cu apă să ne potolească,
Cea mai frumoasă floare în cunună,
Înţelepciune demnă de-o regină.
Femeia! Mâini căzute pe genunchi în asfinţit
Să odihneasc-oleacă – mai este de muncit...
Griji adunate-n geana-nrourată,
Durere stinsă-n lacrimă curată.
Femeia! Zâmbet gingaş, lumină în privire,
Și-atâta bunătate ce ne alină firea,
O mare de răbdare pierdută în oftat,
O rugăciune spusă cu chipul aplecat.
N-ar fi Pământul și nici viaţă-n Univers
Fără femeile din dulcele meu vers,
Nici fericirea de-a avea o casă
Unde doar Ea ne strânge la o masă.
Femeie! Pentru tine cuvintele le-adun,
Puţine sunt şi nu-mi ajung să spun...
Atunci, vă rog, în faţa Ei îngenuncheaţi –
Tăcerea tot vorbeşte când capul îl plecaţi.
FEMEI RISIPITE ÎN LUME
Voi toate sunteţi luptătoare,
Femei moldovence de-aici,
Destinul acesta ce doare
Loveşte în voi ca un bici.
Şi toate se roagă în taină,
Şi-acele ce nopţile plâng,
Şi-acele ce strigă: „O, Doamne!”,
Şi-acele ce tac suspinând.
Acei ce le văd dintr-o parte
Pot crede căzute că sunt.
Dar ele-s mai sus decât toate
Pe-acest trist si paşnic pământ.
De unde găsesc bărbăţie
Aceste făpturi zbuciumate
Şi ce le ajută să-şi ţie
Mândria lor şi demnitatea?
Așa istovite şi stinse
Şi-aşa chinuite cum sunt,
Nu cred c-ar putea fi învinse
Puterea în suflet purtând.
Voi toate sunteţi luptătoare,
Femei risipite în lume,
Şi-atunci când zâmbiţi plângătoare
De-o viaţă şi-o soartă mai bună.
IARTĂ-MĂ,
MAMĂ
De la tine, mamă, eu îmi cer iertare,
Mă simt vinovată, nu am împăcare.
Atât timp cât este pe pământ o mamă,
Nu gândim c-o pierdem, nu ne prea dăm seamă,
Golul ce rămâne nu se împlineşte,
Şi nimeni ca dânsa nu ne mai iubeşte.
Dragoste de mamă, înţelegătoare,
Cu înţelepciune şi-un car de răbdare.
Veşnic în speranţă, poate-i blândă soarta,
Poate vine unul să-i deschidă poarta.
Ea tot vrea, sărmana, s-aibă-o alinare,
Să ne strângă-acasă de prin lumea mare.
Sufletul de mamă, plin de suferinţă,
Pare că se ţine numai pe credinţă.
Pe-o credinţă sfântă şi o rugă mare
Pentru noi, copiii, pentru fiecare.
Noi, ca-ntotdeauna, prinşi fiind în goană,
Cam rar dăm pe-acasă s-o vedem pe mama,
S-o susţinem, măcar, c-o îmbrăţişare,
Pentru ea de-ajuns e să se ţină tare.
Înţelegem multe doar din depărtare
Şi sperăm, vreodată, să primim iertare...
