Iarna ta, o
dragoste târzie.
UNDE NI-S COLINDĂTORII?
Bate toaca-n
ceruri, prevestind Crăciunul, și e frig
Ni se duc
pruncuții, unul câte unul, și e frig
Însă știe
Domnul cum le este soarta, căci e frig,
Cine le
deschide inima și poarta, când e frig.
Toți colindătorii
au plecat de-acasă, și e frig
Dar orânduirii
de colinzi nu-i pasă, și e frig
Plânge cheia-n
ușă, și colindu-n gură, căci e frig
Plânge doru-n
piepturi, vorbele-n scriptură, când e frig.
Stau pe prispă
tații și privesc în zare, și e frig
Căci în șoapta
nopții deslușesc cântare, și e frig
Mamele-și
agață lacrima de grindă, căci e frig
Știu că
pruncul plânge, plânge și colindă, când e frig.
A venit
Crăciun, s-a născut preasfântul, și e frig
Cântă cor de
îngeri, cerul și pământul, și e frig
Dar colindătorii
nu mai au puterea, căci e frig
Au plecat în
noapte, ne-au lăsat tăcerea, când e frig.
Apăsați de
rele, chinuiți de gânduri, când e frig
Ni se duc
părinții între patru scânduri, și e frig
Noi deschidem
ușa să primim lumina, căci e frig
Spune, Doamne,
spune, care ne e vina, când e frig.
Colindăm,
Părinte, pentru slava-ți sfântă, când e frig
Apără-ne,
Doamne, și binecuvântă, căci e frig.
COLINDUL COLȚULUI DE PÂINE
Emiez de
iarnă și străbat din deal colinzi duioase
Iar geamurile
strălucesc și-s, astăzi, luminoase,
E hârjoneală
pe drumeaguri, e ziua de Crăciun,
Și orișice
creștin dorește să pară azi mai bun.
E sărbătoare
peste sat dar lângă o portiță
O bătrânică
firavă, cu ochii de fetiță,
Privește lung,
dezamăgită, pe drumul ce-i pustiu
Precum pustiu
îi este-n suflet, pustiu și prea târziu.
În mână ține
un posmag și se gândește „oare
Să mușc din el
și eu nițel?”, căci leneș, la picioare
Se gudură un
mâț bătrân, schelălăie un câine
Privind cu
jind la bucățica minusculă de pâine.
Îl amiroase
și-l împarte, frățește, la cei doi
Cercând să își
înece foamea și gândul la nevoi,
Că-i
sărbătoare, e frumos, și amintiri plăcute
O năpădesc și
îi revin din vremuri neștiute,
Când era
tânără-n puteri, și se-adunau la masă
De sărbători,
cu fii, nepoți, de-abia-ncăpând în casă.
Dar au
uitat-o, s-au tot dus, iar ziua către mâine
O-mparte, cum
împarte tot, doar c-un pisic și-un câine.
A fost
frumoasă, respectată, și a lucrat la stat
Și-a trecut
frumos prin viață cu dragul ei bărbat.
Dar el s-a dus
în altă zare iar pruncii prin străini
Și-acum în
viața ei există doar mărăcini și spini.
Privește lung,
în lung de drum, și-i pare, cu mirare,
Că se abat
spre casa ei trei raze de la soare.
Trei, Doamne,
vin cu mers sprințar, îi vede, sunt aproape,
Și-o perlă
mare, clipocind, îi picură sub pleoape.
E-o perlă
pură, limpede, dar fără vreo valoare
Și se
rostogolește-ncet, curgându-i la picioare.
Își face
cruce, mulțumind, și mâinile-și ridică
Iar hohote-i
țâșnesc din piept și cerul îl despică.
Trei puișori
de om plăpânzi îi bat timid la poartă
Iar biata babă
plânge-ncet, gândind la trista soarta
Ce-a-ngenunchet-o
și i-a frânt și bruma de putere
Și-a
izolat-o-n vise reci și fără mângâiere.
Cu glasuri
mici trei copilași colindul și-l avântă
Cătând spre
lacrimi care curg din inimioara frântă.
Colindă-ntruna,-nduioșați,
vreo cinci colinzi, piticii,
Iar perlele
din ochi se scurg pe mâinile bunicii.
Căci le
frământă, ne’ncetat, a drag și a mirare
Și-a rugă spre
Mântuitor, că a mai fost în stare
S-asculte iar
colinzi sfințite iar micii urători
Nu i-au adus
numai urare ci-n inimă fiori.
Când puișorii
s-au oprit, cu suflet greu oftează
Și-n loc de
dar, cu mare drag, pe prunci
i-mbrățișează.
Iar
îngerașii scot din traiste bomboane,
cozonaci
Și dăruiesc
totul măicuței, golindu-și micii saci.
Topindu-se de
dor și drag bunica se chircește
Și-mparte-ncet,
mărinimos, acelor ce-i iubește,
Un cățeluș și
o mâță chioară, colacul ne’nceput
Făcând
copiilor cu mâna și sufletul durut…
Poveste tristă,
viață crudă, dar ziua de Crăciun
Ar trebui să
ne găsească cu sufletul mai bun.
Așa aș vrea să
fim cu toți și să avem în casă
Belșug. Iar
cel sărac să aibă ceva de pus pe masă.
