Cel ce avea
chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel
ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm
pustiu şi urât”, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste
marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care prin
menirea de geniu n-a fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”,
acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea
uitării”, el fiind un simbol al eternităţii.
Suflet al
poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile
perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus
în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca
scena istoria poporului nostru. Eminescu a ridicat un templu in
literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală. Cel în
care Domnul a pus „nemargini
de gândire” geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală
în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei
versurilor sale. Eminescu scrie în „Povestea magului călător în stele”: „Astă
nemărginire de gând ce-i pusă 'n tine / O lume e în lume şi în vecie ţine.”
concepţie ce este în concordanţă cu noile teorii ale comunicării din univers pe
căi subtile.
Opera sa
poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi
profunzimea cugetării. Mesajul său liric se materializează în „esenţe umane de
încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei
sale”, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil
şi mister ce-nvăluie fiinţa ce-a creat o opera nemuritoare.
Eminescu a
armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată
prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă. Starea de
vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne
transpunem în universul mirific al poeziei sale. Poetul a trăit într-un timp şi
un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se
transmite şi nouă, prin trăirea estetică. Eminescu va rămâne in conştiinţa
poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic,
veghind asupra noastră din spaţii astrale.
Adesea, ne întrebăm de ce ne este
aşa de dor de Eminescu. Simţim, noi, adevăraţii Români, un „dor dureros de
dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai
mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce
ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele.
Multora le este foarte dor de chipul lui
visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de
chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente. Am vrea să ştim, să
simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi
inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează,
pierdut în sine, vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai
ales toate acel porniri pline de entuziasm, acele acţiuni puse-n slujba
poporului care a dat acest geniu inegalabil.
Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare „Ce
suflet trist”, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în aceste
versuri: „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi/ De-au încăput
numai în el/ Atâtea suferinţi”. Poetul poartă povara unui destin nefericit, al
său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul
unor idei progresiste. Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru
ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri.
În imaginaţia noastră îl vedem pe Mihai cu zâmbetul lui
dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau
îndurerată, cu lumina chipului său, unică, fascinantă. Cum să nu ne fie dor de
cineva pentru care avem o iubire aparte, mai ales că el dorea înfăptuirea
„Daciei Mari”?
Dacă nu vine la chemarea dorului nostru,
înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit .Noi rămânem să dorim ca şi el
României „la trecutul mare, mare viitor” să vedem cum „izvorăsc din veacuri
stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a
lacului văpaie” să simţim „flori
de tei înmiresmate” să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi
chiar să ne dorim ceea ce spune poetul: „Mai am un singur dor/ În
liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării/ Să-mi fie somnul lin/
Şi codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin” (M.Eminescu „Mai ma un
singur dor”)
Poate că, pe nevăzute căi, putem
comunica chiar cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi, să
revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune,
armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire.
Eminescu era conştient de
valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia „Numai
poetul”: Iată versurile: „Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra
valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări”
Eminescu
rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat
meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos.
Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci
purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera
unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament cu o blândă lumină, iradiind
prin veacuri frumuseţe şi armonie.
