 |
| Nicolae Vălăreanu-Sârbu, România |
PE DRUMUL GOLGOTEI
În colţul meu de univers e frumos
ca-ntr-o grădină de portocali înfloriţi.
Vara, aerul curge pe frunze
cu sunete aprinse, prelinse-n auz.
Îmi cresc degetele apăsând pe clape,
mă înlănţuie drumurile,
în umbra gândurilor ceruite prin noapte,
se naşte o dedublare de vise.
Ochii mei s-au topit în lumină,
sub imboldul aşteptării puse pe ziduri,
străpunsă de cuie, strivită de durere,
cu umbra morţii fugărindu-i paşii.
Nu se întâmplă şi nu se rup
aripile agăţate de gânduri,
ca un fluviu la trecătoare
sărind peste obstacole!
pornit pe drumul Golgotei,
nicio putinţă
de întoarcere...
ÎNVIEREA
Cuvintele
dor răstignite pe trup,
semnifcaţia lor plânge-n durere divină
alunecă printre degete pe cruce
curge odată cu sângele pe lângă piroane.
Arde lacrima umilinţei noastre,
se scrijeleşte pe scoarţa copacilor
în versuri părăsite de sunete
cu ne-ncepute şi nesfârşite mărturisiri.
În sufletul lemnului ori al pietrei
seva amară cu nimic nu se stinge,
se aşază-n poemul vorbelor
înlănţuire de taine ne-nţelese
prin care încercăm să ne depăşim
cu înălţătoare poveţe.
Învierea la porţile cerului
ne face să călătorim prin noi înşine,
fiecare îşi caută steaua lui.
Acest drum al Golgotei de meditaţie
unde înviem întrupaţi în cuvânt
ca sămânţa din pământ
cu colţuri de lumină.
Veniţi şi luaţi cu inimile sus
Lumina lui Hristos!
semnifcaţia lor plânge-n durere divină
alunecă printre degete pe cruce
curge odată cu sângele pe lângă piroane.
Arde lacrima umilinţei noastre,
se scrijeleşte pe scoarţa copacilor
în versuri părăsite de sunete
cu ne-ncepute şi nesfârşite mărturisiri.
În sufletul lemnului ori al pietrei
seva amară cu nimic nu se stinge,
se aşază-n poemul vorbelor
înlănţuire de taine ne-nţelese
prin care încercăm să ne depăşim
cu înălţătoare poveţe.
Învierea la porţile cerului
ne face să călătorim prin noi înşine,
fiecare îşi caută steaua lui.
Acest drum al Golgotei de meditaţie
unde înviem întrupaţi în cuvânt
ca sămânţa din pământ
cu colţuri de lumină.
Veniţi şi luaţi cu inimile sus
Lumina lui Hristos!
DE ÎNVIERE
Adoră
cuvântul în sine
mai presus de cele spuse de El,
mielul tăierii
prevestitor al învierii prin milă
c-o lacrimă arsă.
Înclină mai mult paharul
să se verse picăturile!
Ofradă morţilor aduse
pentru vinul proorocit să se bea.
Clipele se simt aduse de mână
și pun capul pe bucurie
până-n dimineţile viitoare
când nu se mai trag clopotele
de sărbătoare.
Lăudându-l pe Cel Înviat
„cu moartea pe moarte călcând”,
se-nghesuie în aer minuni
pe care le crezi ale tale.
Duhul se umple de primăvară
ce aşteaptă semne de inimă,
nespus de curate
la cina întru Domnul.
mai presus de cele spuse de El,
mielul tăierii
prevestitor al învierii prin milă
c-o lacrimă arsă.
Înclină mai mult paharul
să se verse picăturile!
Ofradă morţilor aduse
pentru vinul proorocit să se bea.
Clipele se simt aduse de mână
și pun capul pe bucurie
până-n dimineţile viitoare
când nu se mai trag clopotele
de sărbătoare.
Lăudându-l pe Cel Înviat
„cu moartea pe moarte călcând”,
se-nghesuie în aer minuni
pe care le crezi ale tale.
Duhul se umple de primăvară
ce aşteaptă semne de inimă,
nespus de curate
la cina întru Domnul.
DOAMNE
S-a
închegat laptele Soarelui
în foşnetul copt al Pământului
cu o iubire adusă din Cer
în inimile ce absorb lumina.
Un fruct strămutat în sâmburi,
priveşte cum utopia se dezminte
şi visul devine realitate vibrând
cu os de priveghetoare dimineaţa
când razele răstignite-n cercuri
sărută mâinile Mamei Nemuritoare.
Doamne,
au început să-mi albească gândurile
oarbe ca o iederă urcată pe gard,
am în spinare tot ce am greşit
şi simt dragostea ta cum mă susţine,
o coloană fără sfârşit.
Dacă sufletul nu-şi are pieirea
prin sine se ridică la Tine,
faptul că exist e-n sângele Tău
cuvântul de slavă
pe care şi-n somn Ți-l închin.
în foşnetul copt al Pământului
cu o iubire adusă din Cer
în inimile ce absorb lumina.
Un fruct strămutat în sâmburi,
priveşte cum utopia se dezminte
şi visul devine realitate vibrând
cu os de priveghetoare dimineaţa
când razele răstignite-n cercuri
sărută mâinile Mamei Nemuritoare.
Doamne,
au început să-mi albească gândurile
oarbe ca o iederă urcată pe gard,
am în spinare tot ce am greşit
şi simt dragostea ta cum mă susţine,
o coloană fără sfârşit.
Dacă sufletul nu-şi are pieirea
prin sine se ridică la Tine,
faptul că exist e-n sângele Tău
cuvântul de slavă
pe care şi-n somn Ți-l închin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu