 |
| Maria Niculescu- România |
Urare prietenilor
La zi de mare sărbătoare,
Vă fac, prieteni, o urare:
Să înfloriţi în suflet iară,
Vă fie chipul primăvară,
Să fiţi o floare viaţa toată
Cu lacrimi dinspre ‘Nalt udată,
Să creşteţi albi şi drepţi, cum crinul,
Al vremii să nu ştiţi declinul,
Să fiţi cu lumea toată-n pace
Aşa cum Domnului îi place.
Vă fie casele palate
Şi masa plină cu de toate,
Vă bucuraţi de orice clipă,
Iar visului îi daţi aripă,
Copii, nepoţi, spre împlinire
Îi îndrumaţi, cu dăruire
Spre calea bună, calea dreaptă,
Trăiţi frumos, clipa n-aşteaptă,
Iubiţi pe cei cu voi de-o seamă,
Iubiţi prieteni, tată, mamă,
Iubirea este-nălţătore,
Priviţi spre zări, priviţi spre soare
Şi-n astă Sfântă Săptămână
Prinde-ne-vom cu toţi de mână,
Şi eu, şi tu, şi
neamuri multe,
Întru
credinţă vor s-asculte:
„Hristos a înviat!”, cuvântul,
Ce-n suflet ne
aduce-ncântul,
Răspunde-vom:”Adevărată,
În clipa cea mult aşteptată
E Învierea Celui care
Aduce Lumii alinare,
Acel ce vine de departe,
Cel ce ne dăruie nemoarte.
Ardoarea fie-ne deplină
În Sărbătoarea de Lumină!
Ne-om însori la Sfântă Veste
Ce-i adevăr, şi nu poveste,
În astă mare sărbătoare,
Eu vă doresc, la fiecare
Mulţi ani prieteni, sănătate,
Noroc s-aveţi, noroc în toate
Şi fericire peste poate!
‘Ti-aduci aminte, Domnul meu?
'Ţi-aduci aminte, Domnul meu cel Sfânt?
Era-ntr-o joi spre vineri când,
la moarte,
Te-a condamnat Pilat, urma s-ai
parte
De grele suferinţi, spre-a fi
înfrânt.
Aveai de mers pe Via Dolorosa,
În spate apăsat de Greaua
Cruce,
Deja ştiai, el, drumul, unde
duce
Şi că, din spini, înmuguri-va
roza;
A Mântuirii Cale, cu iubire,
Deschis-ai, nouă, înspre
înainte,
Purtând asupra Patimile,
Sfinte,
Ai împlinit - înaltă - a Ta
menire.
Ţii minte? În Grădina
Ghetsimani,
Erau a' Tale clipe numărate,
Ultima noapte-a Ta de
libertate,
Te judecau micimea, neumanii.
Prieteni, opt măslini, în cea
grădină
Stăteau drept martori
rugăciunii Tale,
Uitat de ucenici păşeai, agale,
Gândind la Iuda, fruntea-Ţi sta
senină.
Plecat-ai din Capela
Flagelarii,
Iar la Pretoriu-ţi puse în
spinare
Cea Cruce, Tu, în dragostea cea
mare,
Zâmbeai, iertai, iubeai chiar
şi samsarii.
O, „Ecce Homo”! - mi
Te prezentase
Mulţimii, omul crud, cu suflet
negru,
Doreau a răstigni un om integru
Toţi cei de la-nălţimi, de
speţe joase.
Cu linişte în suflet, umilinţa
De-a fi încoronat cu spinii
urii
Ai înţeles, cum şi a nemăsurii
Înjositoarei fapte, Tu, fiinţa,
Tu, Omul Dumnezeu ce, fără
milă,
Împins ai fost pe Drumul
Crucii, Sfinte!
Îngenunchind sub greul
necuminte,
Sub ochii răi din ceata lor
senilă.
Acolo, între Poarte, mai Ţii
minte?
Ai întâlnit pe Maica
Preacurată,
Şi-acum, podeaua-n piatră, îşi
arată
Stigmatul încălţărilor
fierbinte
De-atâta foc şi-atâta-ndurerare,
Când îşi văzu a ochilor
Lumină
Batjocorit, găsindu-I-se vină
Iubirea spre a lumii-ntregi
salvare.
Îţi tot dădea târcoale doamna
Moarte,
Iar cirineanul Simeon, spre-a
duce
Din ce în ce împovărate Cruce,
Te-a ajutat, s-o porţi spre mai
departe.
Pe-a Veronicăi vrednică
mahramă,
Pictată cu sudoarea frunţii
Tale
Ce-nmiresma iertare-n lunga
Cale,
Cât din iubirea pură, mai cu
seamă,
A chipului născu Icoana Sfântă;
Erai sfârşit, Tu, darnică
fiinţă,
Voiai s-alungi a lumii
neputinţă,
Nu-nţelegeau ce-anume te frământă,
Mai greu ca greaua Cruce,
care-apasă;
Şi-acolo, în Capela Franciscană
Căzut-ai iar şi-n marea-Ţi
neprihană
Ai mângâiat pe Maica Ta
duioasă,
Femei, mironosiţe şi-alte,
multe,
Ai luat în seamă, ele,
mângâiate,
Îţi răsplăteau cu şir de
nestemate,
Ştiau-durerea mută-să-Ţi
asculte.
Pe Golgota fu, Crucea,
îngropată,
Deposedat fu, trupu-Ţi, de
veşminte,
Umil ai îndurat, 'Ţi-aduci
aminte?
Durerea nu sfârşi nici de-astă
dată.
Ai fost supus la groaznice
canoane,
Dar a-nceput, a lumii, mântuire,
În toate-a biruit a Ta Iubire,
Iubeai şi-nveninatele piroane!
La Sfânt Mormânt, cu pietre
lustruite
De rugăciuni şi lacrime
vărsate,
Sub ochii Sfintei Maici
îndurerate,
A curs scena Iubirii
răstignite.
Pe rocă, a Calvarului-pe nume,
Pe cea Golgotă fost-au ridicate
Trei cruci, pentru acei
ce-aveau păcate
Şi nu se bucurau de-un bun
renume.
Te-au pus în rând cu cei
tâlhari. Ce oare
Determinat-a hotărârea dură?
Doar teama, ura fără de măsură
Şi mai ales prostia, că nu
doare!
Dintre tâlhari, cu inima mai
bună,
Unul te-a apărat, al doilea, vină
Găsi, cum că ignori a Ta,
Divină
Putere, vorba lui era taifun.
Tâlhar, Tu, cea mai vrednică
Fiinţă?
A înţelege-i peste-a mea
putere!
Voiau să piardă-a lumii
scumpă-avere,
LUMINA ŞI IUBIREA-NTRU
CREDINŢĂ.
Soldaţii, îţi dau oţet să bei
şi, glume,
Pe seama Ta-poporului-mai marii
Făceau, se pretinzând cu
duh-ilarii!
Ştiau, la ură, gloata, să
îndrume.
Scuipat, bătut, împuns de baionete,
Rugai pe Tatăl de a lor
iertare,
În inimă purtai înflăcărare,
S-o risipeşti, voiai, spre
inimi bete.
Cam pe la ceasul
şase,-ntunecimea
Se aşternu, iar Soarele
pierit-a,
Din Templu curs-a, cu nemiluita
Perdea de ape, îngrozind
mulţimea.
Nori negri coborât-au pe
pământul
Cu oameni mici, iar fulgerele,
toate,
Trăsneau, urlau cu voci
nemăsurate,
Nu Te voiau, al răilor,
înfrântul.
„O, Doamne”! ai
strigat cu voce tare,
Încredinţându-Ţi Duhul spre-al
Tău Tată,
Natura, toată, sta
străfulgerată,
Iosif, bunul sfetnic,
cu-ndurerare
A luat în braţe trup făr'de
suflare,
Te-a-nfăşurat în giulgiu şi-n
mormântul
Săpat în piatră, el, Te puse,
Sfântul
Sabat venea spre-a
lumii-ntâmpinare.
Dar când adus-au mir şi-arome rare
Femeile, pe trup ca să te ungă,
Nu Te-au găsit, privirea le-a fost lungă,
Nici bolovanul nu era-n
intrare;
Se închinau spunându-şi: „Ce minune”!
Apostolii, nici ei voiau să
creadă,
Gândeau c-ai fost nevolnicilor
pradă,
Dar ai deschis a minţii lor
lacune,
Tu Le-ai deschis şi inimă, şi
minte,
Spunând de suferinţa Ta cea
mare
Ce-avea drept scop mirabilă
urmare,
Spre Slavă, cu o inimă
fierbinte,
Înluminat, Lumină spre-a aduce
Acelor mulţi, Iubirea ce
aşteaptă,
Dorind să meargă-n Lumea ceea
Dreaptă,
Și se închină, închinând la
Cruce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu