 |
| Ștefania Burnea - com. Cerăț, jud. Dolj |
ÎNCERCĂRI
Mi-am
presărat gândurile în nopți
Și-aș fi vrut să-ți fiu una dintre stele,
Ca ție să-ți deschid uitate porți,
Sau
Ca
să te aducă-n câmp cu viorele.
Mi-am
dus și șoaptele-n pustie
Și-aș
fi vrut acolo să răcnească,
Să
fie primăvara ce-o să vie,
Sau
Să fac văzduhul să
se limpezescă.
Mi-am
dus și visele in neștire
Și aripi le-am pus să zboare,
Să
se-ntrupeze din sfântă amintire,
Sau
Să
trăim sub poala cerului mare.
Mi-am
tot plimbat cuvinte pentru doi
Și-aș fi vrut s-aducă soare pe la tine,
Ca să-nflorim ca floarea de
trifoi,
Sau
Pe
raza lui cale să-ți faci la mine.
DE-AI VREA...
De-ai
vrea să-mi ușurezi cărarea înspre tine,
Tu timpului i-ai învârti tainic spirala,
Mi-ai dărui și raze de soare puține
În
asfințitul ce-i desface vieții poala.
Tacerilor
le-ai glăsui din vechi răvașe,
Nădejde mi-ai dărui în drumul ce-l urc,
Miresme tari ai da
cucutei ucigașe,
De m-ai îmbrățișa, nici calea n-o încurc.
Arată-te
lucind din lumea unde ești
Și nu te mai ascunde în geana unui nor,
Din
colțurile stelei nu sta să mă privești
Când trec sub raza lunii ca singur trecător!
Tristeții
din zi sloboade-ncatușarea
De biet pribeag cu-a lui desagă de-agonie
Și fă ca în soare să-ți
simt îmbrățișarea
Să te sărut cât pot în macii din câmpie!
Mă
trece timpu-n voie din ieri în mâine,
Prezentul mi-l topește în candela visării,
De umbră ești, hai, vino, fii iar
lângă mine,
Alesul regăsit la
marginea cărării!
NOSTALGIE
Mă
urmărești mereu printre atâtea gânduri
Când
timpu-i dus și-i pică lacrima-n pietre,
Când peste pământ se-aștern norii în pâlcuri,
Când
și pe cer palida lună mai mult se pierde.
Mă
rătăcește timpu-n clipele de ieri
Când în decor rămas-a doar o bancă goală,
Vin peste mine șoapte în triste adieri
Și-n foșnet de frunze moarte
clipa zboară.
Acum
când liniștea tăcerii e durere
Tot
simt cum umbre călatoare-mi amintesc
Când am gustat flămânzi a
ceasului plăcere,
Esența ni-era cuvântul drag „Trăiesc”.
Ne
amăgeam pe luciul mării cu nădejde,
Visam
s-atingem creste pe muntele pleșuv,
Întineream iubind ca pruncul ce zâmbește
Străini
de ce-ar aduce al vremilor năduf.
Ne
balansam în joc spre infinit frenetic
Când zorii blânzi se despicau încet
la geam,
Eram ca doi nebuni cuprinși în
dans bezmetic
Și, în
vis, doar cer albastru infinit aveam.
Trăiam
doar clipa ce-și semna eternitatea,
Străini de tot si toate câte au
fost și sunt,
În visul de-azi nu-i regăsesc intensitatea,
Mi-e greu să
privesc al vieții adevăr crunt.
Suntem
ca doi străini în lumi ce nu se ajung,
Trăim
în timp, prezentul doar ne desparte,
Suntem chemare vie într-un suspin prelung,
Suntem frumoșii amintirilor
deșarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu