 |
| Mihail TOMA - Bârlad, jud. Vaslui |
Ușa se deschide înainte de a atinge butonul soneriei:
– Am presimțit!
– Pot intra?
Se atârnă de
brațul meu:
– Oh, dragul
meu, a trecut atâta timp... Îmi propusesem să nu fac asta. Aveam un plan: Mă
duc la ușă. Tu ești acolo. Zâmbesc, foarte calm ca și cum nu te-am văzut de
ieri... Îmi pare rău.
Rotesc privirea:
– Nu s-a
schimbat nimic.
– Ca întotdeauna.
OK! Cred că o să-mi pot controla emoțiile. Gin?
– Coniac! Nici
eu nu m-am schimbat prea mult.
Sorbim din
pahare și ne examinăm fără falsă pudoare.
– Cred că ai
slăbit un pic. Pune paharul pe măsuță și în trecere îmi mângâie ceafa.
– Poate... un
pic.
– Ți-am scris o
scrisoare.
– Ooh!?
– N-am putut să
o expediez. N-am știut unde... face botic.
– Mă tot mut
dintr-un loc în altul...
– E adevărat.
Întotdeauna am știut când ești pe aproape.
– Al treilea
simț? Rotesc lichidul în paharul pântecos până când o picătură evadează...
– Poate. Care-i
problema, dragule?
– Sunt aici de
trei minute și ai reușit să-mi aduci câte o incriminare pe minut.
– Nu simt
altceva decât durere când nu ești aici. Bănuiesc că atunci când, în sfârșit, te
văd, simt nevoia să te rănesc.
– Chiar mi-ai
scris o scrisoare?
Ridică capacul
casetei de bijuterii și scoate o hârtie roz. O miroase extaziată, o lipește de
sânul stâng apoi o deschide:
„Iubirea mea,
sunt din nou singură și liniștea camerei îmi apasă pe timpane până când simt că
asurzesc. Așa am să trăiesc până când te voi revedea. Și-apoi tu vei fi aici și
nu va mai exista trecut ci doar noi doi.
Știu că vorbele
mele te rănesc căci tu nu poți oferi mai mult decât momentul dar trebuie să le
scriu acum fiincă nevoia mea de tine vrea să-și regăsească pacea” își șterge o
lacrimă, se ridică de pe colțul fotoliului și toarnă în pahare. Se culcușește
în brațele mele și ridică o privire cumva speriată. O îndemn din priviri: „ Și
tu, cum e cu durerea ta? Dacă m-ai lăsa să preiau o mică parte din greutatea
ei...”
– Nu mai citi!
Mă ridic intempestiv.
– Nu înțelegi?
Chiar și atât mi-a fost de ajutor când nu ești aici... Oh, dragul meu, te
iubesc atât de mult. Bea pe nerăsuflate restul de băutură și mă imploră.
– Nu. Totul are
să fie bine.
– Dragule, te
iubesc, oh, te iubesc... ce dor mi-a fost. O iau în brațe. În pat, iubite!
Acum. Acum!
Caut să nu fac
zgomot cât mă îmbrac dar se întoarce cu fața în sus și-mi zâmbește galeș.
Pieptul dezgolit împunge provocator aerul. Îmi citește privirea, îi văd
sfârcurile întărindu-se, aprinse ca focul din cămin și patima urcă, din nou, în
mine.
– De data asta
este cu 500 mai mult. Mi-a luat ceva timp să fac scrisoarea aia.
– Aaaaa...
– E vreo
problemă?
– Nu. Ridic
capacul casetei cu bijuterii și mai adaug câteva bancnote. Scrisoarea a fost
bună. Să te gândești și pentru data viitoare la ceva de genul ăsta.
– OK! Lasă un
bonus și voi inventa eu ceva!
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu