Iubirea sub semnul Dragobetelui - Ștefania Burnea

Ștefania Burnea
 Cerăt. jud. Dolj

        

           IUBIRE DE FEBRUARIE

Miresme dulci și zvonuri vesele pe-afară,

     Adună februarie ce-a lăsat Gerar,

          Din poală îi mai pică fulgii bunăoară,

               Călătorind mai plânge pe-al lui itinerar.

                   Cutează gândului să-i împlinească voia,

                        Culege muguri de iubire-n poala sa

                             Și-i cheamă pe cei stârniți de nevoia

                                  De-a ști că trăind cu ea pot dansa.

                                                         Îngenunchează-n calea atâtor suspine

                                                         Rostire tăcerilor dă-n glas de fecioare,

                                                         Cu raze astrale-aprinde doruri virgine,

                                                         Culege fructul iubirii nemuritoare.

                   Fiorul ei sub mute melodii de lună,

                        Scăpat dintr-un cald arcuș de suflet tineresc,

                             E pasăre care-n zborul ei adună

                                  Speranță și-mplinire-n primăveri ce sosesc.

                                       Se-adună pe cer stele, sunt vise ce-nfloresc

                                            Și alte stele se-aprind în ochi de-ndrăgostiți,

                                                 Când cântă-n februarie iubirea cu glas vrăjitoresc,

                                                      Râd oameni și codru deodat' întineriți.

                        

Autor, Nynna Vizireanu

                                                                                                          ZBUCIUM

                                                                                                       Astă noapte iar a nins,

                                                                                                  gându-n mreje era prins,

                                                                                             prin ferestre prăfuite

                                                                                        treceau visuri răzlețite;

                                                                                   vremuri blânde-n dulci ninsori

                                                                              îmi zâmbeau din vechi scrisori,

                                                                        ochii-mi licăreau spre creste,

                                                                   eu scriam tăcut poveste,

                                    fulgii dalbi cădeau tăcut,

                                         i-aș fi dus în așternut,

                                              sau pe frunte să sărute

                                                   urmele din ierni trecute.

                                                        Gânduri mii și fulgi pufoși

                                                             în tandem, mai arătoși

                                                                  licăreau prin noaptea mare,

                                                                       eu scriam visând scrisoare,

                                                                                           geru-și trâmbița înghețul,

                                                                                      vântu-i era cântărețul,

                                                                                 slovele strigau pe foaie

                                                                            cu o patimă greoaie,

                                                                       noaptea răspândea tăcere,

                                                                  pomii strigau a durere,

                                                             jucau umbrele prin casă,

                                                        eu gemeam cu voce joasă...

                             Ce scriam puneam în tolbă

                                  să-ți trimit prin iarnă vorbă

                                       c-am numărat până ieri

                                            solitare primăveri

                                                 și-am să număr încă una

                                                      pân-a fi să ne dăm mâna,

                                                           să mă vindec de păcate

                                                                și de vorbe blestemate...

Autor, Nynna Vizireanu

                                                         GÂND DESPRE NOAPTE

                                                 E noaptea puntea dintre ieri și mâine,
                                                      E pasul lăsat în clipe-adormite,
                                                          Un curcubeu de gânduri pentru tine,
                                                                Răspunsuri frânte la-ntrebări mocnite.

                                 E noaptea oaza-n care eul fuge,
                            E întâlnirea cu-al lumii Dumnezeu,
                       Lui I te-nchini și-I ceri când timpu-ți plânge
                  Să-ți veșnicească clipe dulci cu al tău zeu.

                                                                Și doină este și-i trist colind de dor
                                                                     Și murmur tainic de șoapte divine,
                                                                          E calea liberă pentru-al iubirii zburător
                                                                               Și-a lui magică-mbrățișare cu tine.

                                                 Și-i noapte pentru-o veghe rostuită
                                            Când stelele-ți sclipesc plângând din colțuri,
                                       E pânza de păianjen ciuruită
                                  De clipe poticnite-n adâci șanțuri.

                                                          E noaptea negrăitelor mici vise
                                                               Și-aduni iubiri din cioburi risipite,
                                                                    Le retrăiești dorindu-le ne'nvinse
                                                                         Și-ți colorezi alei cu frunze vestejite.

Metamorfozele inimii > Ștefania Burnea - poezii de dragoste

Ștefania Burnea - com. Cerăț, jud. Dolj

            

                             ÎNCERCĂRI  

  

              Mi-am presărat gândurile în nopți 

                   Și-aș fi vrut să-ți fiu una dintre stele,

                        Ca ție să-ți deschid uitate porți, 

                   Sau       

                        Ca să te aducă-n câmp cu viorele. 

                             Mi-am dus și șoaptele-n pustie 

                                  Și-aș fi vrut acolo să răcnească, 

                                       Să fie primăvara ce-o să vie, 

                                  Sau    

                                       Să fac văzduhul să se limpezescă.

                                            Mi-am dus și visele in neștire

                                                 Și aripi le-am pus să zboare, 

                                                      Să se-ntrupeze  din sfântă amintire,        

                                                 Sau        

                                                      Să trăim sub poala cerului mare. 

                                                           Mi-am tot plimbat cuvinte pentru doi 

                                                                Și-aș fi vrut s-aducă soare pe la tine, 

                                                                     Ca să-nflorim ca floarea de trifoi,  

                                                                Sau 

                                                                     Pe raza lui cale să-ți faci la mine.

                                                           DE-AI VREA...  

                                    De-ai vrea să-mi ușurezi cărarea înspre tine, 

                                    Tu timpului i-ai învârti tainic spirala,    

                                    Mi-ai dărui și raze de soare puține  

                                    În asfințitul ce-i desface vieții poala.

                                    Tacerilor le-ai glăsui din vechi răvașe,

                                    Nădejde mi-ai dărui în drumul ce-l urc,

                                    Miresme tari ai da cucutei ucigașe,

                                    De m-ai îmbrățișa, nici calea n-o încurc. 

                                                                                                                        

                                    Arată-te lucind din lumea unde ești 

                                    Și nu te mai ascunde în geana unui nor, 

                                    Din colțurile stelei nu sta să mă privești 

                                    Când trec sub raza lunii ca singur trecător!

                                    Tristeții din zi sloboade-ncatușarea

                                    De biet pribeag cu-a lui desagă de-agonie  

                                    Și fă ca în soare să-ți simt îmbrățișarea 

                                    Să te sărut cât pot în macii din câmpie!

                                    Mă trece timpu-n voie din ieri în mâine,  

                                    Prezentul mi-l topește în candela visării,

                                    De umbră ești, hai, vino, fii iar lângă mine, 

                                    Alesul regăsit la marginea cărării!

                   

                                                                                                                                

                                                                            NOSTALGIE

                                                       Mă urmărești mereu printre atâtea gânduri  

                                                  Când timpu-i dus și-i pică lacrima-n pietre,

                                             Când peste pământ se-aștern norii în pâlcuri, 

                                        Când și pe cer palida lună mai mult se pierde.

                                                                                   

                                            Mă rătăcește timpu-n clipele de ieri

                                       Când în decor rămas-a doar o bancă goală, 

                                  Vin peste mine șoapte în triste adieri 

                             Și-n foșnet de frunze moarte  clipa zboară.

                                                                                          

                             Acum când liniștea tăcerii e durere 

                        Tot simt cum umbre călatoare-mi amintesc 

                   Când am gustat flămânzi a ceasului plăcere,   

              Esența ni-era cuvântul drag „Trăiesc”.

          Ne amăgeam pe luciul mării cu nădejde, 

               Visam s-atingem creste pe muntele pleșuv,

                    Întineream iubind ca pruncul ce zâmbește 

                         Străini de ce-ar aduce al vremilor năduf.

                              Ne balansam în joc spre infinit frenetic 

                                   Când zorii blânzi se despicau încet la geam, 

                                        Eram ca doi nebuni cuprinși în dans bezmetic 

                                             Și, în vis, doar cer albastru infinit aveam.

                                             Trăiam doar clipa ce-și semna eternitatea,

                                                  Străini  de tot si toate câte au fost și sunt,

                                                       În visul de-azi nu-i regăsesc intensitatea,

                                                            Mi-e greu să privesc al vieții adevăr crunt.

                                                          Suntem ca doi străini în lumi ce nu se ajung,

                                                     Trăim în timp, prezentul doar ne desparte,

                                                 Suntem  chemare vie într-un suspin prelung,

                                            Suntem   frumoșii amintirilor deșarte. 

    

    

        

Metamorfozele sufletului > Dumitru Horlaci - poezii de dragoste

Dumitru  Horlaci - Anglia

                       

                        DRAGOSTEA DIN TEI

                Versuri legănate înfloresc pe strună
                Luna își revarsă razele pe prag,
                     Și prin codrul verde, undeva răsună
                     Cântecul pădurii, fluieraș de fag.

                              Florile roz-albe, îmbătate-n rouă
                              Colorează valea cu petale noi,
                                   Primăvara vine într-o haină nouă
                                   Și-a venit, iubito, pentru amândoi.

                                             Dragostea pluteste pe aripi de stele
                                             Noi plutim, iubito, pe aripi de vânt,
                                                  Cerul ne întinde scări din viorele
                                                  Din grădina sfântă, până la pământ.

                                                           Clipele frumoase mestecă secunde
                                                           Și se pierd în spațiu ca de-obicei,
                                                                Dar măcar o clipă, dragă, ne pătrunde
                                                                Fără „doar și poate” dragostea din tei.

                                                                             

                                                                            

                                                                            DOAR SĂ CREZI

                                                               M-am războit cu toamna pân' la sânge
                                                               Si-n trupul meu cad frunzele grămezi,
                                                     Dar tu, iubito, vino, nu mai plânge
                                                     În tot ce scriu e vară, doar să crezi.

                                           E soare-n vers si între noi e soare
                                           Chiar dacă-n viață vântul bate des,
                                 Prin ochii tăi dau versului culoare
                                 Poemul meu pe tine te-a ales.

                       Mă războiesc cu toamna pentu tine
                       Si-n trupul meu cad frunzele grămezi
             Iar între noi e soare si e bine
             Tu, trebuie, iubito, doar..să crezi.

                               FEMEIE                
            Ce trist ar fi pământul fără tine
            Tu, întruparea razelor din zori,
                      Ar fi pustiu în sufletul din mine
                      Precum pustiu e iarna fără flori.

                           Tu îmi inspiri si versul si trăirea
                           i-ai copleșit în ceruri si pe Zei,
                                     În fața ta se-apleacă nemurirea
                                     Femeie, tu, regină peste ei.

                                          Dacă tu ești motivul fericirii
                                          Când reaprinzi al dragostei scânteie,
                                                    Mă-ntreb umil, pe drumul Mântuirii,
                                                    De ce n-ar fi si Dumnezeu femeie?.

                                                         Dar lumea asta nu-i o poezie
                                                         Când cei mai mulți au inima de vamă,
                                                                   Nu vă lăsați cuprinși de erezie
                                                                   Femeia-i sfântă-n sufletul de mamă.

Valsul frunzelor în toamnă

Vântul toamnei se-ntețește

și lovește-n plin copacii,

frunzele le încolțește

și le urcă-n vârful stâncii.

Pomii, nu se pot opune

să-și țină podoabele,

își doresc ca să le-dune,

nu-i ajută zilele.

Ele-așteaptă doar semnalul

dat de starea norilor,

intuind de-acum finalul

și-nceperea zborurilor.

Eol, din ceruri se joacă

lasând frunzele să cadă,

și natura o provoacă

răspândindu-le--n cascadă.

Le poartă ușor în aer

învârtindu-le-n balans,

și le-așează-n eșicher

cu ample rotiri de vals.

Valsul frunzelor de toamnă

ne-ncântă privirile,

sufletele ne îndeamnă

să ne stingem dorurile.