 |
| Mihail TOMA - Bârlad, jud. Vaslui |
Începea a se întuneca.
O văd. Zvâcnea și arunca o lumină
palid-liliachie. Mă aplec:
„N-ai murit, dihanie mică”
Îmi bag mâna sub ea o salt și o privesc în
soarele ce se petrecea la orizont. Dă să mă urzice dar pe palma mea bătucită
scoate doar doi clăbuci:
„Ești rea! E bine. Atunci meriți!”
Intru în apă și-mi înclin mâna. Nedumerită
la început sau poate doar agonică, meduza a stat un pic în două ape apoi, fără
să mă salute, și-a desfășurat aripele și, pulsând ușor, s-a îndepărtat spre
larg.
Mă întorc și o văd acolo:
De sub o umbreluță de soare mă urmărea...
Oare
de când?
A văzut, m-a auzit?
Mă privește direct și mormăi:
– Și ea are dreptul la viață. Ce dracu'
cauți singură pe plajă la ora asta? Sunt tot felul de oameni...
– Așa ca tine.
– Așa ca mine… Mâine plec. Departe... O să
tânjesc... o să tânjesc după fiecare fir de nisip, după briza dinspre mare,
după soarele care se smulge din valuri... după oameni... ești un copil, vei
afla...
– Poate am și aflat. Și eu voi pleca…
departe. Te vezi doar pe tine. Sparge-ți oglinda ca să vezi ce e în jurul tău.
Și ne-am plimbat. Ea răsucind încetișor
umbreluța, eu aruncând meduze înapoi în valuri
și... apoi, când soarele ne-a
spus la revedere, ne-am iubit pe nisip. Pătimaș.
Și-apoi...
Stă lipită de spatele meu. Îi simt sânii
împungându-mă... Se apleacă peste umărul meu silabisind:
M-ai cules din puzderia de stele,
triste,
ca să imi duci dorul departe,
spre universul tau colorat,
unde meduze străvezii asteaptă,
asteaptă...
Ești nascută din tăcere.
Picatură pierdută-n plăcere,
orgasmatic
dorita, unduind ca o sirenă
în vremea
ce mi-a fost pecetluită.
–
Știi că nu mi-a mai scris nimeni o poezie?
–
Greșeala mea... microscoape cu neutroni am ațintit, mental, disecând
mahalale insalubre, muieri aruncând lături în străzi desfundate...
– Ce
bâigui? Sunt într-o dispoziție specială iar poezia ta merită un bonus.
Inversăm. Tu vei fi golanul meu, și-am să te plătesc eu.
–
Umil, sclavul tău! Ce poruncește o gheișă? Ar trebuie să fie ceva
nemaivăzut…
– Vreau să fiu delfina ta. Ba nu, medusa ta.
Pentru că sunt lunecoasă și urzicătoare ca ea.
Vreau să mă scoți în lume, să te
afișezi cu mine, să mă adulezi, să... fii la picioarele mele.
– Asta nu-i prea greu, dar chiar papagalul
tău?
– O seară! Orgoliul tău de mascul nu se va
răcori știind că-mi vei face toanele de o nopte?
– Fabulos.
Cocalari
și polițai,
Curve
și papagali.
Aș
vrea să am o dronă.
– Iar
bâigui... te pierd așa...
– Să
am posibilitatea să filmez toate astea...
– Nu
fi voyeur...
Fantastic câte boarfe pot să aibă femeile,
fantastic câte pot să...
– Ce-ai făcut? L-ai alungat în curul gol din
casă?
– Taci și pune țoalele pe tine. Așa. Eeee,
acum ești un domn. Hai!
Ruleta se învârte. Îi pun mâna pe umăr:
– Destul.
– Vreau să beau.
– Bine.
Îi iau o limonadă:
– Perfect! Iar eu vreau să dansăm. Nu pot
dansa cu tine, beată. Eeee?!
Dă pe gât limonada:
– Vrei dans… Dans să fie.
Își scoate pantofii:
– Hai, și face semn la formație.
Încerc să țin pasul de Boogie Woogie, e
dezlănțuită, se aruncă-n mine și trebuie să o arunc peste cap, de n-am făcut
niciodată, pică în șpagat și-o trag de mână:
– Ești nebună!
– Ți-am zis, asta este noaptea mea.
– De ce? Nu pricep? De ce eu?
– Pentru că tu ești ultimul. Hai să dansăm,
mâine mă duc să mă internez în spital.
– Nu înțeleg.
– Spargeți oglinzile: am leucemie. Pricepi?
Au făcut cât au putut. Mă duc să mor.
Mi se moaie genunchii.
– Nu mă trăda. Nu mă părăsi și tu. Te-am
ales pentru că am văzut că ai o inimă mare. Și-ai să pomenești de mine. Sunt
sigură… ochii ăștia… Hai să dansăm… Până dimineață.
– Am să vin la spital…
– E-așa de simplu, Mihail, ultimul meu
iubit.
– Nu.
Paul își pune mâinile în șolduri:
–Tată!
Lasă-le dracu’ de meduze că se-ntunecă și n-ai să conduci tu!
O iau pe ultima. Îmi pare, în lumina
soarelui la asfințit, că mă privește:
„Du-te frumoaso! Mergi la suratele tale.”
Mă ridic cam gârbovit. Parcă ieri, parcă
ieri își rotea umbreluța, acolo unde stă acum fiul meu, chiar ieri... aud
reverberând, ascuțit, în creier:
„Du-te, du-te și uită-mă...”
Soarele agonizează, mașina virează scurt și
sunt prins în anoste blocuri de beton. Privesc structura dreaptă a fiului meu,
concentrarea ce i se citește în priviri, mâna fermă care cu dezinvoltură
dirijează mașina prin intersecții alambricate și o șoaptă îmi scapă de pe buze:
– Și pe toate v-am iubit... dar doar una...
– Ai zis ceva, tată?
– Nu! Fii atent să nu ratezi intrarea pe
autostradă...
***
Bârlad-
2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu