RONDELUL NEAMULUI versuri Constantin Nicolae Gavrilescu

 

RONDELUL NEAMULUI

 

Săraca ţară Românească

cine vrea s-o cotropească?

Să stee lesne-n banca lor,

că noi suntem mare popor.

 

Neamul nostru muncitor

La nimeni nu este dator,

Săraca ţară Românească

cine vrea s-o cotropească?

 

Romanii, hunii, pășiră pe ogor

Dar elanul lor nu a avut spor,

Veniră turcii să ne cotropească

Dar nu au reușit ca să ne biruiască.

 

Săraca ţară Românească

cine vrea s-o cotropească?

 

Crevedia   22.08.2023

Constantin Nicolae Gavrilescu

 

Angela Mândâcanu - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

Angela MÂNDÂCANU

   Republica Moldova

PLÂNGE-AL MEU POPOR, LA COLȚ DE ȚARĂ

 

                             Plânge-al meu popor la colț de Țară,
                                  Plânge-al meu popor sărac, flămând,
                                       Că îl scot din casa lui afară
                                            Și cu zile-l bagă în mormânt.
 
                                            Plâng orfani, cu doi părinți prin lume,
                                                 Plâng părinți, robiți printre străini,
                                                      Nu-i dreptate și nici nu știm unde
                                                           S-o găsim în Țară de păgâni.
 
                                                                 Plânge busuiocul la icoană,
                                                                      Când pe vatră mor de frig bătrânii,
                                                                            Plânge Nistrul că plătește vamă
                                                                                 La mancurți, din fața albă-a pâinii.
 
                                                                                 Doamne, Te îndură, Tu-ai uitat
                                                                                      Al meu neam, ce-i parcă-al nimănui…
                                                                                           Plâng icoane… clopotele bat…
                                                                                                Jelui-m-aș, Doamne, și n-am cui!
 
                                                                                                         Doamne, ne-au lăsat flămânzi și goi,
                                                                                                    Ne-au furat și zdreanța ponosită,
                                                                                               Adu-ni-l pe Țepeș înapoi,
                                                                                          Să stârpească gașca ghiftuită.
 
                                                                                          Voi, ce-ngenuncheați în fața crimei,
                                                                                     Nu vi-i teamă că-ți da socoteală?
                                                                                Cine ați crescut la pieptul mumei,
                                                                           De vă vindeți neamul iar și iară?
 
                                                                           Tremură făclia lumânării
                                                                      Ce-am aprins-o-n sfeșnic de altar.
                                                                 E robit din nou destinul Țării,
                                                            E mutat din nou al ei hotar.
 
                             Doamne, urc cărări de mănăstire.
                                   Mă târăsc la Tine din păcat,
                                        Vin îngenunchind cu pocăire
                                             Pentr-ai mei români, ce Te-au trădat...
                                             ...............................................................
 
                             Doamne din Cer, cum să mai cer
                                  Milă și îndurare,
                                       Când Ți-am bătut cuie de fier
                                            La mâini, și la picioare?!

 

Cornel C. Costea - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

   Cornel C. COSTEA

           România

                                                              ȘI LUMEA-NTREAGĂ
 
                             Și lumea-ntreagă e în agonie,
                                   Să ne trezim, cât, încă, mai putem,
                                        Nu-i cazul să mai facem bășcălie
                                             De viața noastră. Dragii mei, vă chem!
 
                                             Să ne privim, cu toții, în oglindă
                                                  Și să-nțelegem unde am greșit,
                                                       ’nainte ca molima să se-ntindă
                                                            Peste-un popor complet nepregătit!
 
                                                                                                         Am otrăvit izvoarele și solul,
                                                                                                    Oceanele și aerul curat,
                                                                                               Iar pace nu mai are nici sobolul,
                                                                                          Și-n casa lui, cu forța, am intrat.
 
                                                                                          Am masacrat cu-atâta nonșalanță,
                                                                                     Miliarde de făpturi nevinovate,
                                                                                Suntem chemați, cu toții, în instanță,
                                                                           Să li se facă, în sfârșit, dreptate.
 
                             E cam târziu, dar, poate că, o șansă
                                  Natura-Mamă o să le ofere,
                                       Iar noi orbecăim precum în transă
                                            Și ne-agățăm de cele efemere,
 
                                            În loc să cerem, lăcrimând, iertare
                                                 Întregului Pământ schimonosit
                                                      De lăcomia înfiorătoare
                                                           Cu care, în neștire, ne-am hrănit.
 
                                                                                                         De am pricepe,-n ceasul doisprezece,
                                                                                                    Că-n felu-acesta ne vom prăpădi,
                                                                                               Am îndura și dușul ăsta rece,
                                                                                          Și-apoi, revigorați, ne vom iubi
 
                                                                                          Cum nu am mai făcut-o niciodată,
                                                                                     Despovărați de propriul trecut,
                                                                                Și lumea-ntreagă va fi minunată,
                                                                           Ca ochii-albaștri-ai unui nou-născut!

Sosit-a Eminescu, autor Rodica Danu - omagiu lui Mihail Eminescu

                                                                                Rodica DANU

                                                                                     România

                                 SOSITA EMINESCU

                  Era-n miez de secol când tu te-ai pogorât

                       Din înălțimi cerești, ca să-i devii lumină

                           Acestui neam pe care, cu tărie, l-ai iubit

                                Și l-ai cuprins în suflet, cu raza ta divină.

                                     Când s-a-ntărit a iarnă pe albele întinderi

                                          Și-au înflorit copaci-n dalbele comori,                                              

                                               Sosit-a Eminescu în prag de an vestit,

                                                    Înveșmântat în albul imaculatelor ninsori.

                                                         Și deschizându-ne de-atunci un mare orizont,

                                                              El și-a întins aripi, ca să cuprindă cer    

                                                                   Și-nnobilând cu scrisul său o limbă și-un popor,

                                                                        S-a înălțat Luceafăr, cu Geniul său nemuritor!

                                                                                                                În nopțile când anii mijesc și se-nfiripă

                                                                                                           Și bolta e o mare imensă de scântei,

                                                                                                      Poetul măreției noastre, din ceruri, ne veghează

                                                                                                 Visând la primăveri când înfloreasc nemuritorii tei.

                                                                                             Ești prea frumos pe cerul cel de noapte

                                                                                        Și gândul ți s-a răstignit o stea,

                                                                                   Te-avânți prin infinitul acela-n măreție

                                                                              Și devenit Luceafăr, poete, mereu vei lumina!

Emin- Duh Sfânt românesc, autor Viorica Popescu - omagiu lui Mihail Eminescu

                                                                               Viorica POPESCU
                                                                                         România

                                                   EMIN –DUH SFÂNT ROMÂNESC

                               Când a plecat

                                    înălţat pe aripi de Luceafăr

                                         muiate în basm românesc

                                              întâi parcă a apus,

                                                   iar cerul s-a împurpurat;

                                                        Apoi s-a eternizat

                                                             DUH SFÂNT românesc

                                                                  să fie omniprezent

                                                                       ca întrebare-răspuns.

                                                                                         -Am stat la aceeaşi masă cu Zeul,

                                                                                         a spus. EL m-a adus

                                                                                         la Acasa mea

                                                                                          şi Bucovina mi-a fost mireasa.

                                                                                          La poarta universului meu

                                                                                          de cuvinte şi doruri

                                                                                          m-a aşteptat un Vulcan (I.)

                                                                                          cu Familia lui

                                                                                          deschisă spre zboruri

                                                                                          şi simţirea cât un ocean

                                                                                          pentru viaţă şi pentru morminte.

                                                                                                        -Chiar de-aş fi nespus de sărac

                                                                                                             numai mie şi neamului meu

                                                                                                                  trabuie să le fiu pe plac;

                                                                                                                       lor şi Naturii iubite,

                                                                                                                            Femeii sau Mamei

                                                                                                                                 ori ţinutului drag,

                                                                                                                                      cântându-i cu viersul de Doină

                                                                                                                                           cântecului vieţii,

                                                                                                                                                Cântec de Zeu binecuvântat.

                                                                                                    -Am stat la masă cu Zeul,

                                                                                              EL m-a ales

                                                                                         „m-a sorbit din popor”

                                                                                    să vă aduc din Eter

                                                                               iubirea, speranţa,

                                                                          lupta, izbânda şi suferinţa

                                                                     înscrise în cerc,

                                                                     eterne ca viaţa,

                                                                     ca omul-Luceafăr

                                                                    „nemuritor şi rece”

                                                                    în pulbere de stele

                                                                    şi rece ca ele...

                                                               -Şi totuşi, Doamne,

                                                          dă-mi în schimb

                                                     o oră de iubire!

                                                -Dar cum? Iubirea

                                           e un mod de a muri!

                                      Tu azi, Poete, ai

                                 nemărginirea!...

Poeți contemporani: Nicolae VASILE - Limba care uneşte

Nicolae VASILE - București

Dragii mei tineri,

colegi de popor,

nu stricaţi ceva

de care vă va fi dor!

                    Fără limbă, 

                    nu există popor,

                    fără limbă,

                    nu avem viitor!

                                      Nu mai putem încăpea

                                      în micul sat natal,

                                      vom trece ţări şi ape,

                                      în… satul mondial.

                                                         Să fim IT-işti,

                                                         să fim artişti,

                                                         să cutreierăm lumea,

                                                         ca automobilişti!

                                                                             Din tot ce vei face,

                                                                             vei avea, doar, un procent,

                                                                             mai mic sau mai mare,

                                                                             cât eşti de inteligent.

                                                                             Cândva, veţi dori ca,

                                                                             din ceva, să fiţi cineva,

                                                                             ce veţi face, dacă 

                                                                             acela nu va mai exista?...

                                                                             Ca români, din ceva,

                                                                             vom avea mereu tot,

                                                                             limba română este aceea,

                                                                             să ne fie al unirii suport.

Poeți contemporani: Nicu Doftoreanu - TANGOU CARPATIN (carpatină)

                                                 Noi nu suntem aici de azi de ieri! GÂNDIŢI-VĂ:

                                                 Am luat lanţul Carpaţilor

                                                 Şi-am legat cu el braţul tuturor celor care...

                                                 Aici,

                                                            Acolo,

                                                                         Aiurea...

                                                            Au încercat să ne impună  Istoria,

                                     Arătând lumii întregi

                                                 că pieptul în care bate o inimă,

                                                 modelată în forma dragostei de ţară,

                                                 Poate deveni stâncă!

                                     Cu această stâncă de care,

                                    AmintiŢi-vĂ !

                                            Şi-a sprijinit spatele Măria Sa, POPORUL

                                            Ori de cîte ori  şi-a simţit obosit destinul,

                                            Asemeni legendarului Anteu,

                                            Am cucerit reduta

                                            Pe care permanenţa atâtor Peneşi a sperat-o:

                                          INDEPENDENŢA!

                                                                                   Şi...,

                                                   pentru că noi nu suntem

                         Dintre aceia care îşi pot aduna strămoşii într-o batistă,

                         Am luat Arcul Carpaţilor,

                         L-am încordat peste sufletul Dacilor,

                         Făcând să vibreze timpul,

                         Şi-am tras în nori.

                                                Atunci s-a făcut auzit din nou

                                                Urletul capului de lup ne-mblânzit

                                                care a cutremurat Roma,

                                                Pentru că trebuie să ştie,

                                                sau să-şi aducă aminte,

                                                Toţi cei care s-au îndoit cândva,

                                                         Că…

                                                                  noi nu suntem dintre aceia 

                                                                  care îşi mânjesc trecutul

                                                                  Lăsând să putrezească-n uitare…

                                                                  pulberea amintirilor

                                                                  Strecurată printre braţele Carpaţilor. 

Vom vota încă odată!

Eugenia Enescu-Gavrilescu

Foaie verde și-o sipică,

vor o Românie mică
s-o conducă cum l-e vrerea,
doar să apuce iar puterea.

Iute să se instaleze
și să-nceapă iar chermeze.
De popor nici că le pasă
de are pâine pe masă.

Locuri de muncă nu sunt
sub soare, pe-acest pământ.
Strigă sloganuri de zor,
mințind la televizor.

Iar promit marea cu sarea,
cu cuvinte umple zarea,
se bat cu pumnul în piept,
crezând că așa e drept.

Vom vota încă odată
cu partide de-altă dată,
ne având alternativă,
politica fiind prezumtivă.

Ne vor duce în eroare?
Vor crea din nou rumoare,
sau se vor pune pe treabă
distrugându-și a lor vrajbă?

Peștele din cap se-mpute!
Asta nicicând să se uite!
Fiți atenți! Alegeți bine,
să ne fie bine mâine!
(autor, Eugenia Enescu-Gavrilescu)