România
Și lumea-ntreagă e în agonie,
Să ne trezim, cât, încă, mai putem,
Nu-i cazul să mai facem bășcălie
De viața noastră. Dragii mei, vă chem!
Să ne privim, cu toții, în oglindă
Și să-nțelegem unde am greșit,
’nainte ca molima să se-ntindă
Peste-un popor complet nepregătit!
Am otrăvit izvoarele și solul,
Oceanele și aerul curat,
Iar pace nu mai are nici sobolul,
Și-n casa lui, cu forța, am intrat.
Am masacrat cu-atâta nonșalanță,
Miliarde de făpturi nevinovate,
Suntem chemați, cu toții, în instanță,
Să li se facă, în sfârșit, dreptate.
E cam târziu, dar, poate că, o șansă
Natura-Mamă o să le ofere,
Iar noi orbecăim precum în transă
Și ne-agățăm de cele efemere,
În loc să cerem, lăcrimând, iertare
Întregului Pământ schimonosit
De lăcomia înfiorătoare
Cu care, în neștire, ne-am hrănit.
De am pricepe,-n ceasul doisprezece,
Că-n felu-acesta ne vom prăpădi,
Am îndura și dușul ăsta rece,
Și-apoi, revigorați, ne vom iubi
Cum nu am mai făcut-o niciodată,
Despovărați de propriul trecut,
Și lumea-ntreagă va fi minunată,
Ca ochii-albaștri-ai unui nou-născut!
