22 Aprilie - Ziua planetei Pământ

Antologie „În așteptarea lui Moș Crăciun - Povești și poezii românești, la gura sobei” - Jaqueline Cocuța Obogeanu

Jaqueline Cocuța Obogeanu
                  România


              E NOAPTEA DE CRĂCIUN

     Am adormit târziu, pe brațul tău cel stâng

          şi parcă auzeam prin vis, cum îmi spuneai;
               „Trezeşte-te, iubito, cad fulgi peste pământ!”
                    Şi-n brațele dorite mai tare m-adunai.

                         „E Noaptea de Crăciun şi am să-ți spun poveşti,
                              sub bradul de argint prea multe vise-am pus,
                                   trezeşte-te, s-asculți, să-mi spui că mă iubeşti
                                        şi fulgii să-i privim, cum cad peste apus.”

                                                                       Cuvintele-ntre noi ardeau, în foc de maci
                                                                  şi înghețau pe buze-nainte de-a le spune,
                                                             tu, ziduri de tăceri doreai să le îmbraci,
                                                        cu şoapte, în ghirlande de fulgi ca o minune.

                                                   Dar uite, că afară e ger cumplit și viscol
                                              şi noaptea se arată, pe-un cer întărâtat,
                                         sălbatică, de groază şi-un gând îmi dă ocol,
                                    ca focul ce îmi arde în pieptul sfâșiat...

                                                             Că ai să pleci, iubite, când zorii se ivesc,
                                                        doar talpa ta rămâne pe neaua de argint.
                                                   Cu aripi moi de îngeri am să te învelesc,
                                              în timpul ce-a rămas balsam pentru alint.

Poeți contemporani în Regal eminescian: Marilena Perijoc

Marilena Perijoc - Giurgiu

                                         GENIUL

                         E  o zi din an când se-ntrupează

                         Să aducă lumii bucurie,

                         Și viața el și-o creionează

                         Ca an de an cu noi să fie.

                                      În lumea aceasta rea și rece

                                      El este un geniu ne-nțeles,

                                      Dar până când va fi să plece

                                      Va pune-n scenă un ultim vers.

O stea pe ceruri îl veghează                                    

Și-n veacuri va rămâne vie,

Ea ca o lampă-i luminează

Hârtia unde doru-și scrie.

Și e sortit să pătimească

Neprețuit de muritori,

Ca după moarte să se nască,

Să lase lumii mari valori.

Iar oamenii să prețuiască

Un om vegheat d-un astru sfânt.

Și peste veacuri să citească

De trecerea sa pe pământ.

                                            

                                       

                                                                           
                                           

   
            O INIMĂ FĂCLIE 

   Un prunc născut cândva într-o chilie

   Menit să-și pună viața în cuvânt,

   În trup o inimă avea făclie

   Ce-l împingea spre oameni cu avânt.

  A lui scânteie va da omenirii

  Un dar ce-n scrieri mult va dăinui

  Îl va purta spre țara nemuririi

  Și mulți poeți în el s-or regăsi.

  Și prin tribune lansând mii de gânduri

  Ce clocoteau în suflet rând pe rând,

  Va tinde să atingă înalte caturi

  Cu glas impunător dar totuși blând.

   În lumea cu nevoi și nepăsare

   Răul din oameni nu l-a prețuit,

   Așa i-a prorocit o ursitoare

   Să-și ducă traiul trist și chinuit.

               Până în clipa când va fi-ntre stele,

               De sus spre lume larg va lumina.

               Și atunci vizibil va fi printre ele,

               Cu frumusețea lui va domina.

                                     Prieten are acolo pe Luceafăr

                                     I-a scris povestea plină de suspin.

                                     Și mituri și legende fără număr,

                                     Le-o dărui cu drag celor ce vin.

                                                             Urmași a celor ce ți-au dat suspine

                                                             Plecăm genunchiul spre a te ruga:

                                                             Ne iartă dacă n-am crezut în tine

                                                             A noastre gânduri nu le alunga!

                                                                   

   

LUCEAFĂRUL COBOARĂ

În noapte de pe cer coboară

Pe-o punte dintr-un praf de stele

Și se-ntrupează -n prag de seară

pictură, Corina Chirilă

Mânat de dorurile-i grele.

E plictisit să stea-ntre astre                   

Tânjind să fie un muritor.

Rătăcitor prin văi sihastre

Privind în sus spre creator.

Luceafărul se întrupează

Și simte o mare bucurie

Iubirea fața-i luminează

Și-o mare dragoste învie.

A tot privit-o dintre stele

Pe ea, născută pe pământ.

Era mai mândră decât ele

Cu păru-i fluturând în vânt.

E fascinat, parcă-i poveste

Când două inimi se iubesc.

De-acum și el muritor este

Și dragostea și-o împărtășesc.

                                                                                                                                                                                                                                   STEAUA CE COBOARĂ

                                                                                  În urmă cu mulţi ani lumină

pictură, Corina Chirilă

                                O stea din ceruri cobora,

                                Să facă viaţa mai senină

                                La cei ce îl vor asculta.

                                Şi luminând cu a sa sclipire

                                Prin bezna grea de pe pământ,

                                Îşi tot cânta a sa menire

                                Scriind cuvânt după cuvânt.

                                Şi literele poleite

                                De dorul ce-l avea în piept,

                                Vor fi în ani nepreţuite

                                De cei cu suflet de poet.

                               Cu  o pană plină de magie

                               Ai scris poem după poem

                               Şi te-ai întors în veşnicie

                               Tânăr cu viaţă de boem.

                 

Cum pot acum să las uitarea?

Constantin-Nicolae Gavrilescu - Crevedia, Dâmbovița

Cum pot acum să las uitarea

să rătăcească prin neant?

Doar ea ne-aduce alinarea,

iar asta este important.

Nu vreau s-o las să rătăcească.

Cum de ar ști 'napoi să vină?

O las în gând să cuibărească,

și-n viață s-aducă lumină.

Dar, când iubirea a venit,

cum pot uita clipa supremă

chiar de am mult de suferit?

Desigur, asta-i o problemă!

Nicicând uitarea n-am s-o las!

De-o fi din dragoste să mor,

ușor ieși-voi din impas

păstrând în suflet al meu dor.

Și de uitarea m-ar pătrunde,

din minte-am să o scot pe dat',

și-am s-o alung cu vorbe blânde,

dar cu tăria-mi de bărbat.

Cum pot acum să las uitarea

să șteargă tot ce am în gând,

chiar de-ar aduce alinarea

în trecerea-mi pe-acest Pământ?

Poeți contemporani: Nicu Doftoreanu - poezii de iarnă

Nicu Doftoreanu - București

TANGOUL TĂCERILOR de DECEMBRIE

Scuturându-mă de gânduri
Ziua cerne-n rânduri, rânduri,
Dorul fulg care-mi şoptea:

Va veni într-o zi,
Va veni!
Va veni!
Dar în tainicul răstimp
dintre A VREA şi A FACE,
Presimt clipa de Olimp:

CÂND SUNT ZEU!
CÂND POT PREFACE,
Chiar pe-acela care zace
În semănător de viaţă.

Defrişându-mă de vise
realitatea mă previne :
- Vezi, cărările-s deschise
doar acelui ce revine la cunoaşterea de sine!
Cu iubiri demult apuse,
Puse-n strop  de apă vie,
Lacrimi pe cale-a se naşte
Desprind sufletul privirii
Din pericolul ce paşte

revenirea rătăcirii...
Şi…renunţ la întrebare.
Când simt soarele că moare...
Parcă sufletu-mi dispare:
În Decembrie-i prea mult DOR!
Dor de linişte, de pace...
Dor de-a zace-n interior!
Aşteptând să vină iarna,

plină ochi de-acest fior!
Simt că-i greu a mai reface

Optimismul

Şi strecor
Gândul  care…
TACE!
TACE!                                                                                                         

TANGOUL IERNII

Ca să smulgi Pământului
Tainele-adâncului
E PREA MULT!

Norii-ncercărilor

Udă bătrânele scoarţe de arbori
IAR ELE,
Care-au căutat cerul,
Au văzut că AERUL
E aliatul LUI,
Al Pământului,
Şi-s grele... de dor de vară!

De-aceea sfâşie aerul umed şi rece
Cu imnul lor mut...
Tăcut...
Pe crengile care s-au ridicat invocând
Timpul ce trece..
Pentru că...

A te smulge Pământului..
E PREA MULT!

Mă plec

Mă plec

până la pământ,

dar nu să-l văd,

ci pentru rugăciune.

Mă plec

adânc, din când în când,

nu ca să-l văd,

doar ca să-mi fie bine.

Mă plec

până la pământ,

ori de câte ori simt

că mi-e dor de tine.

Mă plec

până la pământ

rostind cu patos psalmi,

ştiind că iubirea vine.

Mă plec

până la pământ

ades, plângând amar,

căci dor închid în mine.

Mă plec

până la pământ

cu recunoştinţă,

căci viaţa este Dar.

De-aș fi pământ

De-aș fi pământ,
sămânță să-mi sădești,
aș încolți amorul
ca tu să-l îngrijești.
În slovă și în cânt
ți-aș spune să iubești,
să nu cunoști ce-i dorul,
să vrei doar să îl crești.
De-aș fi pământ,
sămânță să-mi plantezi,
în slovă și cânt
ți-aș spune să visezi.
Aș prinde rădăcini,
să mă fixez în sol,
iubirea-mi peste ani,
să nu poți s-o măsori.       
De-aș fi pământ,
și tu sămânța mea,
în slovă și în cânt,
aș vrea doar nemurirea.

Numai una este Luna

Numai una este Luna,
zâna visurilor mele,
într-o viaţă doar ea, una,
e regină între stele.
Chiar de lung îmi este drumul,
şi eu mult am să aştept,
plec ades, uşor, cu gândul,
vreau pe ea s-o strâng la piept.
Dar ea, Luna, pentru mine,
are dor la ea să vin?
Sau iubirea-mi va rămâne
doar amar, suspin şi chin?
Numai una este Luna,
zâna visurilor mele,
de raza-i voi prinde mâna,
voi dansa cu ea-ntre stele.
Dar de azi nu am s-ajung
să-i şoptesc dorinţa mea,
vreau Doamne ca să-i ating,
mîine-n zori, inima sa.
Şi voi face legământ,
ca să fiu pe veci cu Luna,
părăsind acest Pământ,
de-s cu ea, îmi e totuna.
Voi iubi fără-ncetare,
pe zâna ce mi-e menită,
trebuie să am răbdare,
că sigur îmi e sortită.