Poveste de iubire

Constantin-Nicolae Gavrilescu

Din nou cu ochii-ţi sorb privirea
ce se reflectă în privirea mea,
albastrul ochilor senin ca marea
îmi umple sufletul, simţind iubirea ta.

Şi-n clipele ce tainic ochii tăi inundă,
sufletul meu cu jarul dorului aprins,
îmi plec spre tine gura-mi ce-i flănmândă,

şi de mirajul dragostei mă las cuprins.

De vină-i numai soarta ce a vrut
ca să cunosc fiorii dulcei agonii,
ce m-a cuprins cu primul tău sărut
iar de atunci mereu te-aştept să vii.

În nopţile de vis cu Lună plină
când stele mii pe boltă strălucesc,
te-aştept sub liliacul din grădină
să-ţi spun din nou cât te iubesc.

Și-n noapte-am să-ţi surprind privirea
ce candid se reflectă în privirea mea,
albastrul ochilor senin ca marea
pecete-n inimă-o să pună, 

mereu cu gingăşia sa.

Numai să vrei

Uneori,
ochii par să plângă
de fericirea împlinirii.
Tu, ai zărit că lacrima
ce se prelinge-ncet
curgând din adâncuri,
încearcă să convingă
punând pecete
cu sărutul iubirii.

Uneori
pasiunea,
lasă gurii flămânde
să atingă focul.
Numai să vrei,
pe cărări de iubire
să laşi deschisă
uşa bucuriei,
să îţi pătrundă sufletul,
într-o dulce agonie.