A DOUA POVESTE
LA SOLSTIȚIUL DE IARNĂZina Dorina PANCU
România
Noaptea asta nu trebuie să dormim, că altfel
întunericul înghite lumea. Soarele nostru a murit, de aceea trebuie să stăm
inimă lângă inimă toți copiii, să furăm scânteia, să o ținem
în palmele noastre pline de viață
- nu, nu vă temeți, nu vă veți
arde, atât timp cât pentru voi cutia
Pandorei nu s-a închis - să aprindem
focul, să-l alimentăm cu vreascurile uscate ale lumii acesteia, iar când vom fi
obosit să punem surcele tinere din ramurile noastre ca să nu se stingă.
Bunica,
în nopțile viscolite de iarnă, punea la fiert grâul până înflorea, iar pe plită
mere peste care presăra scorțișoară și îmi vorbea încet despre
moșii care acum sprijină coloana cerului. La fereastra micuță a odăii albastre așeza mereu
câte o gutuie galbenă și spunea că rolul
ei este să călăuzească lumea atunci când soarele, speriat de răutățile oamenilor de peste an, obosit să
înconjoare pământul, încearcă să se strecoare înspre tărâmul de miazănoapte, vrând să scape nevăzut, să se ascundă, să mai vadă,
să uite, să doarmă... Când fuge, Soarele-Moș
răscolește lumea, uneori singur, alteori însoțit de babe bocitoare, hâde, năpraznice
care aduc gerul și nisori de-a valma peste lume, peste streșinile caselor, peste zilele din
calendar. Iar el, soarele, era urmărit
de doi sfinți, gardieni la
marginile lumii, meniți să-l așeze din
nou pe drumul lui. Din prag mă privea cu
blândețe bunicul, care intrase cu
brațele încărcare de dulciuri, de jucării.
În răstimp, mâinile ei micuțe, albe torceau fusul, în
vatră focul ardea molcom, răspândind miros de rășină de brad, întreaga casă se cufunda în liniște, iar eu
tresăream la auzul viscolului șuierând
amenințător, strecurându-se pe la colțurile caselor în așteptarea sufletelor înfricoșate.
Zăpada se așternea, se înălța din pământ, înghițea încet Bărăganul ...
Iarnă,
nu am nimic cu tine, dar în fiecare an îmi răscolești amintirile și zadarnic
încerc să regăsesc bucuria sufletului de copil care stătea cu năsul cârn lipit
de fereastra peste care zăpada își așternuse stelele, zadarnic încerc să simt
aroma de gutuie și măr copt cu scorțișoară. În auz îmi sună și acum lemnele care se
zvârcolesc, suieră și se lasă înghițite
de flăcările galben-roșiatice, chipul
sever al bunicului, vocea bunicii..., dar ei au devenit de mult moși, s-au
mutat în copacul care se întinde
deasupra lumilor și veghează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu