Constantin TRIȚĂ
România
Privirile de cer, plângând a toamnă,
Alunecă pe lângă tine, doamnă,
Când goală ca o umbră despletită,
Păcatelor te dai, a fi iubită.
Foșnește tainic, iarba, și se-nclină,
Când te așezi în ea, diamantină
Și tăvălești toți macii, de pe vale
Cu prelungiri de coapse, ireale.
Frunzarelor, mustind a libertate,
Te-ai dăruit cu dorurile toate
Și-ai așteptat urmările, sfioasă
Lângă oglinda veșnic mincinoasă.
Săgeților, din tolba cu speranțe,
Le-ai dat puterea ultimei chitanțe,
Păstrată undeva, într-o arhivă,
De o preasfântă maică, emotivă.
Ipocrizia strigă și condamnă
Sfârcul ieșit, irepetabil, doamnă,
În calea unor buze, de contur
Și-i acuzat, nebunul, de sperjur.
MĂ ISPITEȘTI
Mă ispitești, unduitoare,
Stârnind fiorii, nesupuși,
Cu dulcea binecuvântare
A ochilor, de dor, seduși.
Te răsucești ca o vestală,
Pe trupul tânăr și încins
Cu sânii albi ca o petală
Ce veșniciile-au atins.
Deschizi potecile virgine
Grăbindu-te către plăceri
Ascunsă în mătăsuri fine
Și într-o mare de tăceri.
Asemeni ploilor de vară,
Plină de patimi și noroc
Te dăruiești, a câta oară ?
Păcatelor, ca într-un joc.
Mă ispitești, seducătoare,
Trezind în mine, nebunii,
Cu îndrăzneli protocolare
Și nesfârșite... erezii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu