Viorica TOACA-OSIPOVA
Republica Moldova
Oceanul viselor și-a retras spumele,
Caruselul învârte petalele căzute,
Pe cărările vechi s-au șters urmele,
Tinerețea mă părăsește pe tăcute.
Greu găsește ținta săgeata oarbă,
Căutând țărmul iluziei pierdute,
Strigătul disperat se rupe-n silabă,
Rătăcind în anotimpuri trecute.
Departe au rămas poveștile naive,
Inocența doarme-n leagănul vremii,
Regretele n-au rost nici motive
Să ceară despăgubiri ori premii.
Când stelele se aprind spre seară
Iar visele miraculoase mă uimesc,
Îmi amintesc că viața-i o comoară,
Și-i spun Universului „mulțumesc”.
POVESTEA PICĂTURILOR DE ROUĂ
În grădina de lângă lacul cu lebede, zorii mult mai
târziu trezesc florile. Ele sunt ascunse după frunzele copacilor, așa, încât
razele de lumină abia pe la ora cinci dimineața le gâdilă încet, amintindu-le
că a venit o nouă zi. Ele, florile, nu au mare treabă de făcut azi, dar totuși
își îndreaptă tulpina și spălându-și fața cu rouă, privesc una spre cealaltă,
parcă întrebându-se:
- Sunt frumoasă?.
Între două firicele de iarbă, atârnă un
colier, înfrumusețat cu mici diamante. Strălucește atât de puternic, încât nu
poți să te uiți la el. Nu...nu l-a pierdut nimeni. Este pânza unui păianjen,
înzestrată cu picături mici de rouă, atât de mici, încât de la cea mai ușoară
adiere de vânt, cad instantaneu și de la această mișcare, îndată apare stăpânul
acestei frumuseți, un păianjen burtos, care nu s-a trezit încă bine. Când a
simțit plasa tremurând, s-a gândit, că poate o muscă somnoroasă s-a prins dis
de dimineață, și că-l așteaptă un dejun deosebit. Dar nu... S-a
retras în ascunzișul lui, sperând că data viitoare o să cadă în plasă ceva
gustos.
Dormitorul naturii este la un moment dat trezit
de bătăile ritmice, care de dimineață sunt un pic deranjante. Într-un copac
bătrân, cu scoarța creață, o ciocănitoare, parcă cu tot dinadinsul, dorind să-i
trezească pe toți, bate și bate fără încetare. După un sfert de oră, deja
nimeni nu se mai simte deranjat de acest sunet. Apar altele noi, provocate de
păsările, care-și încep corul de la „do” la „si”, și invers, încât bătăile
ciocănitorii tocmai sunt binevenite, ca bătăile tobei într-o orchestră.
Sub această muzică minunată, pe o petală de
floare, două picături de rouă stau îmbrățișate încă de aseară. Reflecția
luminii le-a colorat așa, de parcă sunt două bucățele rupte dintr-un curcubeu.
Au fost alături toată noapte, nu și-au spus prea multe, dar au dovedit să se
îndrăgească atât de puternic, încât nu ar dori să se despartă. Cerul este din
ce în ce mai albastru și razele de soare își iau direcția spre petala de floare
pe care s-au întâlnit. Picăturile de rouă vor să se prefacă că încă dorm, dar
căldura nu le permite să se mai bucure de apropierea tainică. Sunt întristate
și nedumerite. Chiar soarele nu înțelege, că prea scurtă a fost întâlnirea,
nici nu au dovedit să se cunoască,.. și totodată, a fost destul de lungă, încât
să se îndrăgostească. Atunci picătura de rouă ” El” și picătura de rouă ” Ea”
s-au rugat de o rază de soare să-i ridice pe amândoi pe același nor. Așa ei vor
fi nedespărțiți și cândva, alunecând pe un firicel de argint a ploii, ce leagă
cerul de pământ, se vor întoarce, poate pe altă petală de floare, poate chiar
în altă grădină, dar vor fi împreună...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu