Ovidiu Țuțuianu - Antologia „Poeți și prozatori români în regal eminescian - ediția 2020

       Ovidiu ȚUȚUIANU

                             MIHAI EMINESCU ȘI RELIGIA CREȘTIN-ORTODOXĂ

      Pornind de la poziţia intransigentă a ziaristului Mihai Eminescu faţă de abateri de la etică a unor feţe bisericeşti şi de la înţelegerea deformat-tendenţioasă a unor creații literare cum ar fi poemul „Împarat şi proletar” sau „Mortua est”, unii critici l-au etichetat drept ateu. Acest fapt a fost perpetuat, mai ales în condiţiile celor 50 de ani de ideologie popular democrată/socialistă/comunistă pe care i-a trăit România. Printre alții, s-a remarcat în anii 1950 Ion Vitner, care a subliniat că, prin vocea agitatorului din Împarat şi proletar, autorul demască ..„caracterul de clasă al principiului dreptății, așa cum îl înțelege și-l practică lumea exploatatorilor, al moralei burgheze și al religiei, toate având  drept scop amăgirea maselor, dezbinarea și menținerea lor în exploatare” [1].

     În timpurile noastre astfel de ecouri sunt întreținute, din diverse motive, de către noi denigratori, care derutați sau nu de unele amestecuri ale lui Titu Maiorescu în poeziile eminesciene, continuă să agațe „poetului nepereche”, epitete care nu i se potrivesc [2].

     O analiză documentată și obiectivă demonstrează însă falsitatea acestei concluzii. În primul rând, se cunoaşte că Mihai Eminescu s-a născut într-o familie numeroasă, cu multă credinţă. Din documentul iconomului Costache Lăzărescu (1872), reiese că la Mănăstirea Agafton, situată la 8 km de Botoşani au slujit: „Maica Fevronia, Maica/Stareţa Olimpiada , Maica Sofia, toate trei surorile Ralucăi Iuraşcu, mama lui Eminescu, dar şi o verişoară a poetului, Maica Xenia (fostă Safta Velisari)”.

     Poetul mergea frecvent atât în copilărie, cât şi la maturitate să-şi vadă mătuşile şi verişoara la „Agafton”. Istoricii spun că mătuşile sale l-au învăţat alfabetul şi i-au pus bazele educaţiei religioase. De asemenea, printre rudele lui Eminescu, de parte bărbătească, s-au numărat: monahul Calinic, vieţuitor al mănăstirilor Neamţ şi Secu, precum şi părintele Iachift (Iachint) Iuraşcu, vieţuitor al Mănăstirii Coşula din Botoşani, devenit apoi administrator al Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” [3].

     În al doilea rând, în multe din creaţiile „poetului nepereche” reies evlavia şi aplecarea sa spre esenţa ortodoxiei. În Colinde, colinde [4/p.35 ], copiii şi fetele se bucură şi îşi piaptănă părul pregătindu-se de urat iar totodată: „De dragul Mariei/Ş-a Mântuitorului/Luceşte pe ceruri /O stea călătorului”. Poezia Învierea [4/p.35-36 ], preia cântarea tradiţională de Paşti amplificându-i măreţia şi emoţia: „Cântări și laude-nălțăm/Noi, ție unuia/primindu-l cu psalme și ramuri,/Plecați-vă, neamuri/Cântând Aleluia!...“Christos a înviat din morţi,/Cu cetele sfinte,/Cu moartea pre moarte călcând-o,/Lumina ducând-o,/Celor din morminte!”

     Merită menţionat şi mesajul ce străbate poezia Răsai asupra mea... [4/p.37-38], unde reîntâlnim invocarea Sfintei Fecioare Maria: …„Străin de toţi, pierdut în suferinţa,/Adâncă a nimicniciei mele,/Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie./Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/Şi reapari din cerul tău de stele:/Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”

     Dar, fără îndoială, capodopera „teologică” a lui Mihai Eminescu rămâne Rugăciune [4/p.37], una dintre cele mai frumoase şi impresionante închinări către Sfânta Fecioară Maria, din literatura română şi din cea universală: „Crăiasă alegându-te,/Îngenunchem rugându-te,/Înalţă-ne, ne mântuie /Din valul ce ne bântuie;/Fii scut de întărire/Și zid de mântuire,/Privirea-ţi adorată/Asupră-ne coboară,/O, Maică prea curată/Şi pururea fecioară,/Marie!/Noi ce din mila sfântului/Umbră facem pământului,/Rugămu-ne-ndurărilor, /Luceafărului mărilor;/Ascultă-a noastre plângeri,/Regină peste îngeri,/Din neguri te arată,/Lumină dulce, clară,/O, Maică prea curată/Şi pururea fecioară, /Marie!” În zilele noastre, această minunată poezie a fost recitată la Vatican, în limba română, de către Papa Ioan Paul al II-lea.

     Eminescu a fost un mare patriot, dar şi un apărător al Bisericii Ortodoxe [5]. Mărturiile lui, inserate mai ales în ziarul „Timpul”, rămân peste veacuri, ca un adevărat testament scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”[6].

     Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu la orice fel de mişcare ocultă, transnaţională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată: „Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine” [7].

     În al treilea rând, deşi marele poet a avut o viaţă zbuciumată, cu multe frământări şi căutări, nu a neglijat niciodată credinţa. Încă din timpul studenției de la Viena, împletind patriotismul cu respectul religiei strămoșești a fost sufletul marii „serbări de la Putna” (15/17 august 1871), menite să adune tineretul din toate ținuturile locuite de români, la mormântul lui „Ștefan cel mare și sfânt”, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii (eveniment decalat din 1870, din cauza începerii războiului franco-german). Cu această ocazie a recitat în fața mulțimii înflăcărata poezie Doina, care a produs o mare emoție în cadrul audienței [8]. Teodor Ștefanelli, fost coleg de școală cu Eminescu la Cernăuți, membru ca și el al societății „România -jună”-Viena și participant la evenimentul de la Putna relatează că, poetul ar mai fi citit o poezie, într-un cerc restrâns, care s-a bucurat de un succes similar. Această odă ce însuma 23 de strofe, conținea și versuri cu caracter direct religios ca de exemplu: ...„Măririe ție Doamne! O Iehova mărire! /Ce verși în noi durerea ca balsamul ceresc/Să cureți moliciunea, nedemnă moștenire/La pragul casei tale, palat dumnezeesc (...) Și imn de rugăciune sub bolțile bătrâne /Vibrează cu putere, și fumul majestuos/De smirnă, de tămâie din vasele divine/Se urcă către tâmplă în nor luminos (...) dar printre fum și lupte în cercul de lumină/Se văd cerești casteluri de-a lui Hristos tării,/Și între ele-i Putna în care-adânc se-nchină /Lui Ștefan Vodă astăzi ai României fii”. Interesant rămâne faptul că timidul june Eminescu nu a dat un răspuns la întrebarea curioasă a lui Ștefanelli:-„De cine-i poezia?” [9].

     În publicistica eminesciană se remarcă, printre altele, considerentele sale morale și asupra marii sărbători creștine–Sfintele Paști. „Vin zilele de înviere și trec (...) Ba credem că (Christos n.n.) a înviat în inimele sincere cari–au jertfit pentru învățătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepți și buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulțumire, cu pretexte mari și scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură și cu ură în inimă, cu fața zâmbind și cu sufletul înrăutățit, el n-a înviat niciodată, cu toate că și ei se închină la același Dumnezeu (...) puțini sunt cei aleși și puțini au fost de-apururi (...) Dar rămâie datina și înțelesul ei sfânt (...) și de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în ziua învierii, când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții:Christos a înviat! [10].

     În anul 1886, în timpul în care Eminescu se afla bolnav la Mănăstirea Neamţ, la solicitarea sa expresă, a fost chemat un preot pentru a-l spovedi şi pentru a-l împărtăşi. Preotul respectiv va consemna acest lucru în jurnalul propriu, subliniind că poetul era „limpede la minte” şi că şi-a exprimat căinţa pentru păcatele săvârşite, informaţie preluată şi transmisă ulterior de profesorul Paul Miron.

     De asemenea, Eminescu i-a mărturisit acestui preot duhovnic că doreşte să fie înmormântat undeva la malul mării, dar în apropierea unei mănăstiri de maici, ca să audă, ca la Mănăstirea Agafton, minunata cântare „Lumină lină” [11].

 Bibliografie

1. Ion Vitner, Eminescu. Editura de stat pentru literatuă și artă, București,1955.

2. Nae Georgescu, Iarăși despre ateismul din „Mortua est”. „Luceafărul” nr.7, 2017.

3. Tudorel Rusu, Din creațiile lui Eminescu reiese evlavia acestuia-„Lumina”, 17 ianuarie 2014.

4. Mihai Eminescu, Poezii, proză literară (sub îngrijirea lui Petru Creţia) vol.II-Editura Cartea Românască, 1978.

5. Irina Nastasiu [http://www.razbointrucuvant.ro/2013/06/15].

6. Mihai Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare-„Timpul”, 2 februarie 1879, în Opere, 1989, vol.X, p. 187.

7. Mihai Eminescu, Timpul, 14.08. 1882. Opere, Vol 13. p. 168-169.

8. Ovidiu Țuțuianu, Mihai Eminescu și istoria. Editura DacoRomână T.D.C., București, 2015.

9. Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu. Editura Cununi de stele, București, 2018.

10.  M. Eminescu, Paștele. În volumul „Viața culturală românească 1870-1889” (îngrijit de D.Vatamaniuc). Editura VESTALA, București, 2003, p.101-105.

11. Ovidiu Țuțuianu, Mihai Eminescu spirit enciclopedic. Editura RAWEXCOMS, București, 2015.