Ovidiu ȚUȚUIANU
MIHAI EMINESCU ȘI RELIGIA CREȘTIN-ORTODOXĂ
Pornind de la poziţia intransigentă a
ziaristului Mihai Eminescu faţă de abateri de la etică a unor feţe bisericeşti
şi de la înţelegerea deformat-tendenţioasă a unor creații literare cum ar fi
poemul „Împarat şi proletar” sau „Mortua est”, unii critici l-au
etichetat drept ateu. Acest fapt a fost perpetuat, mai ales în condiţiile celor
50 de ani de ideologie popular democrată/socialistă/comunistă pe care i-a trăit
România. Printre alții, s-a remarcat în anii 1950 Ion Vitner, care a subliniat
că, prin vocea agitatorului din Împarat
şi proletar, autorul demască ..„caracterul
de clasă al principiului dreptății, așa cum îl înțelege și-l practică lumea
exploatatorilor, al moralei burgheze și al
religiei, toate având drept scop
amăgirea maselor, dezbinarea și menținerea lor în exploatare” [1].
În timpurile noastre astfel de ecouri sunt
întreținute, din diverse motive, de către noi denigratori, care derutați sau nu
de unele amestecuri ale lui Titu Maiorescu în poeziile eminesciene, continuă să
agațe „poetului nepereche”, epitete care nu i se potrivesc [2].
O analiză documentată și obiectivă
demonstrează însă falsitatea acestei concluzii. În primul rând, se cunoaşte că Mihai Eminescu s-a născut într-o
familie numeroasă, cu multă credinţă. Din documentul iconomului Costache
Lăzărescu (1872), reiese că la Mănăstirea Agafton, situată la 8 km de Botoşani
au slujit: „Maica Fevronia, Maica/Stareţa
Olimpiada , Maica Sofia, toate trei surorile Ralucăi Iuraşcu, mama lui
Eminescu, dar şi o verişoară a poetului, Maica Xenia (fostă Safta Velisari)”.
Poetul mergea frecvent atât în copilărie,
cât şi la maturitate să-şi vadă mătuşile şi verişoara la „Agafton”. Istoricii
spun că mătuşile sale l-au învăţat alfabetul şi i-au pus bazele educaţiei
religioase. De asemenea, printre rudele lui Eminescu, de parte bărbătească,
s-au numărat: monahul Calinic, vieţuitor al mănăstirilor Neamţ şi Secu, precum
şi părintele Iachift (Iachint) Iuraşcu, vieţuitor al Mănăstirii Coşula din
Botoşani, devenit apoi administrator al Seminarului Teologic „Veniamin
Costachi” [3].
În al doilea rând, în multe din
creaţiile „poetului nepereche” reies evlavia şi aplecarea sa spre esenţa
ortodoxiei. În Colinde, colinde
[4/p.35 ], copiii şi fetele se bucură şi îşi piaptănă părul pregătindu-se de
urat iar totodată: „De dragul Mariei/Ş-a
Mântuitorului/Luceşte pe ceruri /O stea călătorului”. Poezia Învierea [4/p.35-36 ], preia cântarea
tradiţională de Paşti amplificându-i măreţia şi emoţia: „Cântări și laude-nălțăm/Noi, ție unuia/primindu-l cu psalme și
ramuri,/Plecați-vă, neamuri/Cântând Aleluia!...“Christos a înviat din morţi,/Cu
cetele sfinte,/Cu moartea pre moarte călcând-o,/Lumina ducând-o,/Celor din
morminte!”
Merită menţionat şi mesajul ce străbate
poezia Răsai asupra mea... [4/p.37-38],
unde reîntâlnim invocarea Sfintei Fecioare Maria: …„Străin de toţi, pierdut în suferinţa,/Adâncă a nimicniciei mele,/Eu nu
mai cred nimic şi n-am tărie./Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/Şi reapari
din cerul tău de stele:/Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”
Dar, fără îndoială, capodopera „teologică”
a lui Mihai Eminescu rămâne Rugăciune [4/p.37], una dintre cele mai frumoase şi
impresionante închinări către Sfânta Fecioară Maria, din literatura română şi
din cea universală: „Crăiasă alegându-te,/Îngenunchem
rugându-te,/Înalţă-ne, ne mântuie /Din valul ce ne bântuie;/Fii scut de
întărire/Și zid de mântuire,/Privirea-ţi adorată/Asupră-ne coboară,/O, Maică
prea curată/Şi pururea fecioară,/Marie!/Noi ce din mila sfântului/Umbră facem
pământului,/Rugămu-ne-ndurărilor, /Luceafărului mărilor;/Ascultă-a noastre
plângeri,/Regină peste îngeri,/Din neguri te arată,/Lumină dulce, clară,/O,
Maică prea curată/Şi pururea fecioară, /Marie!” În zilele noastre, această
minunată poezie a fost recitată la Vatican, în limba română, de către Papa Ioan
Paul al II-lea.
Eminescu a fost un mare patriot, dar şi un
apărător al Bisericii Ortodoxe [5]. Mărturiile lui, inserate mai ales în ziarul
„Timpul”, rămân peste veacuri, ca un
adevărat testament scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l
considere ateu: „Biserica răsăriteană e
de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a
stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem
singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de
înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura
armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc
dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi
cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar
numai român nu e”[6].
Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui
Eminescu la orice fel de mişcare ocultă, transnaţională, cuvintele poetului
sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată: „Despreţuind Biserica noastră naţională şi
înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai
puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin
frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind
datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în
decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad
încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică
plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire
şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al
vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât
sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a
neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a
poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul
de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna
tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia
locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă
toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine” [7].
În al treilea rând, deşi marele
poet a avut o viaţă zbuciumată, cu multe frământări şi căutări, nu a neglijat
niciodată credinţa. Încă din timpul studenției de la Viena, împletind
patriotismul cu respectul religiei strămoșești a fost sufletul marii „serbări
de la Putna” (15/17 august 1871), menite să adune tineretul din toate
ținuturile locuite de români, la mormântul lui „Ștefan cel mare și sfânt”, cu
ocazia împlinirii a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii (eveniment decalat
din 1870, din cauza începerii războiului franco-german). Cu această ocazie a
recitat în fața mulțimii înflăcărata poezie Doina, care a produs o mare emoție
în cadrul audienței [8]. Teodor Ștefanelli, fost coleg de școală cu Eminescu la
Cernăuți, membru ca și el al societății „România -jună”-Viena și participant la
evenimentul de la Putna relatează că, poetul ar mai fi citit o poezie, într-un
cerc restrâns, care s-a bucurat de un succes similar. Această odă ce însuma 23
de strofe, conținea și versuri cu caracter direct religios ca de exemplu: ...„Măririe ție Doamne! O Iehova mărire! /Ce
verși în noi durerea ca balsamul ceresc/Să cureți moliciunea, nedemnă
moștenire/La pragul casei tale, palat dumnezeesc (...) Și imn de rugăciune sub
bolțile bătrâne /Vibrează cu putere, și fumul majestuos/De smirnă, de tămâie
din vasele divine/Se urcă către tâmplă în nor luminos (...) dar printre fum și
lupte în cercul de lumină/Se văd cerești casteluri de-a lui Hristos tării,/Și
între ele-i Putna în care-adânc se-nchină /Lui Ștefan Vodă astăzi ai României
fii”. Interesant rămâne faptul că timidul june Eminescu nu a dat un răspuns la
întrebarea curioasă a lui Ștefanelli:-„De cine-i poezia?” [9].
În publicistica eminesciană se remarcă,
printre altele, considerentele sale morale și asupra marii sărbători
creștine–Sfintele Paști. „Vin zilele de
înviere și trec (...) Ba credem că (Christos n.n.) a înviat în inimele sincere
cari–au jertfit pentru învățătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepți și
buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulțumire, cu pretexte
mari și scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură și cu ură în inimă, cu fața
zâmbind și cu sufletul înrăutățit, el n-a înviat niciodată, cu toate că și ei
se închină la același Dumnezeu (...) puțini sunt cei aleși și puțini au fost
de-apururi (...) Dar rămâie datina și înțelesul ei sfânt (...) și de nu va sosi
niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului și al
iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se
bucure cei buni în ziua învierii,
când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și
iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții:Christos a înviat! [10].
În anul 1886, în timpul în care Eminescu
se afla bolnav la Mănăstirea Neamţ, la solicitarea sa expresă, a fost chemat un
preot pentru a-l spovedi şi pentru a-l împărtăşi. Preotul respectiv va consemna
acest lucru în jurnalul propriu, subliniind că poetul era „limpede la minte” şi
că şi-a exprimat căinţa pentru păcatele săvârşite, informaţie preluată şi
transmisă ulterior de profesorul Paul Miron.
De asemenea, Eminescu i-a mărturisit
acestui preot duhovnic că doreşte să fie înmormântat undeva la malul mării, dar
în apropierea unei mănăstiri de maici, ca să audă, ca la Mănăstirea Agafton,
minunata cântare „Lumină lină” [11].
Bibliografie
1. Ion Vitner, Eminescu.
Editura de stat pentru literatuă și artă, București,1955.
2. Nae Georgescu, Iarăși despre ateismul din „Mortua est”.
„Luceafărul” nr.7, 2017.
3. Tudorel Rusu, Din creațiile lui Eminescu reiese evlavia
acestuia-„Lumina”, 17 ianuarie 2014.
4. Mihai Eminescu, Poezii, proză literară (sub îngrijirea
lui Petru Creţia) vol.II-Editura Cartea Românască, 1978.
5. Irina Nastasiu
[http://www.razbointrucuvant.ro/2013/06/15].
6. Mihai Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare-„Timpul”,
2 februarie 1879, în Opere, 1989, vol.X, p. 187.
7. Mihai Eminescu, Timpul, 14.08. 1882. Opere, Vol 13. p.
168-169.
8. Ovidiu Țuțuianu, Mihai Eminescu și istoria. Editura
DacoRomână T.D.C., București, 2015.
9. Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu. Editura Cununi
de stele, București, 2018.
10. M. Eminescu, Paștele. În volumul „Viața culturală românească 1870-1889”
(îngrijit de D.Vatamaniuc). Editura VESTALA, București, 2003, p.101-105.
11. Ovidiu Țuțuianu, Mihai Eminescu spirit enciclopedic.
Editura RAWEXCOMS, București, 2015.
Urez succes deplin ediției a patra Antologiei de colecție „Poeți și prozatori români în regal eminescian - ediția 2020”
RăspundețiȘtergere