România

România

luni, 18 iunie 2018

Scriitori contemporani - Emil DINGA, Scuzați, sunt doar în trecere - proză scurtă (partea I)










Emil DINGA - România


                                                             
SCENĂ 1 (SCUZAȚI, SUNT DOAR ÎN TRECERE)

     Ajunse la baza stâncii. Era un ditamai pietroiul, rămas din cine știe ce eră de neliniște a planetei, înfipt în pământ cam la 60 de grade față de sol, așa încât nu a fost greu pentru localnici să-l boteze „Tunul”. Într-adevăr, așa cum se ițea către cer, cu cei circa cincisprezece metri înălțime, părea o țeavă de tun gata să apere un teritoriu de stânci asemenea lui, de cine știe ce atac apocaliptic venit din aer. Puținii copaci care reușeau să găsească un strop de pământ în noianul de stânci dimprejur începeau să-și cearnă frunzele deja arămii care, umede de la ceața aproape permanentă care întârzia să se disperseze și lipindu-se de pardoseala de stânci care se întindea pe întreaga coastă muntoasă care găzduia, la peste 800 de metri deasupra, un mic schit la care localnicii, dar și multă lume de aiurea, veneau cu regularitate să se închine (schitul avea un preot cu har, cum se spunea cu evlavie și cu un aer de mic secret de care nu trebuie să beneficieze oricine), formau un alunecuș periculos.
     Se îmbrăcase îngrijit, ca și cum ar fi fost un vizitator al faimosului schit. „Tunul” era chiar la baza muntelui, aproape de drumul întortocheat, printre stânci, folosit de pelerini pentru a urca, uneori ținându-și copiii mici în brațe, având cu ei lumânări pe care le aprindeau la fiecare colț al drumului, unde călugării schitului ridicaseră mici troițe, purtând diverse obiecte casnice sau obiecte de îmbrăcăminte care urmau a fi slujite și sfințite la preotul cu har căruia îi cereau sprijin pentru orice, de la regăsirea unei tingiri rătăcite, până la ridicarea din boli incurabile ale rudelor, părinților și copiilor. Găsise, de mult, chiar pe spinarea uriașă a „Tunului”, o cărăruie pe care, cu grijă, se putea urca până în vârf. De altfel, în serile în care presupunea că nu mai e nimeni întârziat sus la schit, care să coboare în sat, urcase de multe ori până în vârful stâncii. Găsise chiar, acolo sus, un loc nu prea comod unde, însă, putea sta să se odihnească după chinul urcușului, ca într-o sanie încremenită în timp, pe care nu mai era nimeni s-o folosească. Iarna, când „Tunul” părea că și-a pus o blană mițoasă, albă, pe spate, zăpada strânsă în sanie părea un cozoroc șugubăț și „Tunul” chiar părea că zâmbește, vesel și destins, din depărtare. De sus, din sanie, erau până jos vreo 12-15 metri. La baza „Tunului” era o masă stâncoasă compactă, pe care, în zilele mai însorite, copiii din satul de la poalele muntelui se zbenguiau după regulile proprii, cu strigăte menite să anunțe întregii lumi existența lor.
     Satul de la baza muntelui era unul sărăcăcios iar locuitorii înțeleseseră că existența, pe vârful muntelui, a schitului sfânt, putea să le dea o mână de ajutor în asigurarea traiului zilnic, așa că, imediat ce se iveau pelerinii la baza drumului care urca spre schit, zeci de copii și, uneori, și femei în toată firea, le ațineau calea, cerșind te miri ce. Experiența îi învățase să coopereze, așa încât se răsfirau de-a lungul cărăruii care urca spre schit, ocolind imensele pietroaie așezate alandala de capriciile naturii, pentru a nu părea prea mulți la un loc. Desigur că așezarea strategică însăși constituia un permanent casus belli pentru ei, deoarece primii care îi întâmpinau pe pelerini aveau șanse mai mari să se aleagă cu ceva decât cei care i-ar fi abordat mai sus, pe coastă. Totuși, e posibil să fi înțeles, în cele din urmă, că era mai bine ca toată lumea să colecteze într-un buget comun, pe care apoi să-l împartă combatanților, decât să concureze între ei, prin asta dispărând competiția pentru locurile „din față” (iată o aplicație concretă a complicatelor teorii ale jocurilor pentru care s-au luat și premii Nobel), așa cum au înțeles foarte repede că era mai bine să ceară direct bani („dă-mi și mie un leu, să-mi iau de mâncare”) decât să ceară mâncare sau obiecte.
     De obicei, pelerinii apăreau pe la ora nouă, așa că pe la șapte ajunsese deja la baza „Tunului”. Soarele răsărea din partea opusă coastei muntelui. Cerul începuse să se înroșească la orizont. Se anunța o zi liniștită, molcomă, de toamnă, irizând un sentiment de pace dar și, parcă, o tristețe melancolică, asemănătoare celei ridicate din suprafața netedă, netulburată decât când și când, de vreun pește zănatic,  a unui lac, într-o seară tăcută de vară. Măsură din priviri „Tunul”. Simțea că se crease o intimitate specială între ei. Urcase de atâtea ori până la sanie, desigur atunci când nu era nimeni prin preajmă (se temea ca alții să descopere cărăruia ce urca pe spatele stâncii, avea sentimentul că ar fi împărtășit un secret pe care-l dorea numai al său), încât căpătase convingerea că și „Tunul” era de acord ca despre cărăruie să știe numai ei doi. „Tunul” îl salută în tăcere, sau poate avea el sentimentul că îl salută dar i se păru că, de data aceasta, „Tunul” chiar avea un aer complice. Se uită atent în jur. Nu era nimeni. Departe, în sat, câteva femei se treziseră și-și făceau de lucru prin curți. Peste o oră aveau să trezească copiii, să le dea ceva de mâncare și să-i trimită spre cărăruia care urca la schit. De fapt, trebuia să se grăbească. Ocoli cu dexteritate poalele „Tunului” și ajunse în spatele acestuia. Cărăruia pe care ajungea la sanie era la locul ei. Își scoase ghetele și rămase în ciorapi, pentru a evita alunecarea pe suprafața stâncoasă. Agățându-se de colțuri de pietre sau de smocuri de iarbă, înaintând aproape pe burtă, începu să urce, așa cum o făcuse de atâtea ori în trecut, pe drumul știut. Fiecare urcuș îi dădea un sentiment de comuniune cu natura, deoarece se comporta exact ca natura însăși. Se folosea doar de brațe, coate, genunchi și tălpi, adică doar de lucrurile cu care natura îl înzestrase. Sentimentul acesta de parte a naturii îl copleșea de fiecare dată. Și, tot de fiecare dată, i se făcea rușine („iartă-mă” i se adresa de fiecare dată „Tunului”) de faptul că, la primele ascensiuni pe spinarea stâncii, folosea un soi de scoabe din metal (pe post de pioleți) cu care se ajuta la urcuș. Îi era deosebit de rușine și de gândul, care-i trecuse prin cap, la începuturi, să lege, în vârful stâncii, o funie pe care s-o coboare apoi pe spinarea „Tunului”, așa încât să urce asemenea alpiniștilor, folosindu-se de funie. Teama că funia ar fi putut fi observată de altcineva care, astfel, ar fi urcat pe spinarea „Tunului”, l-a împiedicat să pună în aplicare rușinosul gând. Uneori își închipuia că „Tunul” este, de fapt, un cal preistoric pietrificat, înălțat nărăvaș pe două picioare, și că el și numai el are privilegiul de a-i urca în spate și de a-l călări. Oare care o fi povestea acestui cal? Oh, nevoia de povești, nevoia nesățioasă, nevoia sădită în cele mai proprii fibre ale noastre, de a ni se povesti (unde citise el că poveștile sunt, de fapt, minciuni?), de a ni se da o justificare, oricât de fantezistă (dar, oare, unde începe fantezia?) despre ceva ce dorim să înțelegem! De fapt, credea că nu dorim să înțelegem ceva, ci dorim să credem în ceva. Oare dacă el credea că „Tunul” este un cal pietrificat, „Tunul” nu era chiar un cal pietrificat? Toată metafizica se străduiește, în realitate, să arate că realitatea este ceea ce noi ne reprezentăm despre ea că este. Ce ne facem cu categoriile de spațiu, timp și cauzalitate, despre care Kant spune că sunt înnăscute (apriorice, cum îi plăcea să le denumească) și că întreaga realitate este structurată pe baza acestor categorii care sunt în mine (sunt, adică, transcendentale)? Păi, atunci, iată, categoriile astea apriorice îmi spun mie că „Tunul” este un cal, deci nu ar trebui să am nici o îndoială că „Tunul” este un cal. Atunci eu sunt, de bună seamă, un călăreț, din moment ce urc pe spatele unui cal. Se opri, gâfâind. Întotdeauna se oprea la jumătatea drumului. Știa unde este jumătatea drumului, stabilise asta de mult, era o stâncă cu un smoc de iarbă în vârf, care se ițea spre coasta stângă a „calului”. Nu era, aici, la jumătatea drumului, nici o posibilitate să se așeze, așa că stătea două-trei minute, așa cum faci la urcatul scărilor în bloc, pe partea orizontală dintre două secvențe de urcat, respirând rar, pentru a-și liniști bătăile inimii forțate de efort. Stătea în aceeași poziție, aproape culcat pe burtă, arunca câte o privire în stânga și în dreapta stâncii, arunca o privire și către sania din vârful „Tunului”, apoi pornea din nou. Porni, și de data aceasta, să parcurgă ultima jumătate din traseu. Avu din nou, în minte, sentimentul de comuniune cu natura (de fapt, de ce nu, avu sentimentul ancestralei comuniuni dintre cal și călăreț, ba chiar al celor două mari epopei ale comuniunii om-natură din istorie: epopeea comuniunii om-cal, și cea a comuniunii om-câine). Aproape că îmbrățișa stânca aceasta, care-i oferea, prin această îmbrățișare, siguranța că n-o să cadă în hăul care creștea sub el pe măsură ce urca. Ce idee măreață au avut primii oameni care s-au gândit să-i îngroape în pământ pe cei morți! Se gândi cu admirație la acei strămoși ai săi. Au înțeles că suntem doar accidente ale naturii și, deci, trebuie să ne întoarcem în natură. Oare de ce a simțit natura nevoia să ne facă pe noi, adică nevoia să se oglindească pe ea însăși? I se păru că este vorba despre un fel de narcisism al naturii. Natura nu a putut suporta gândul că nimeni nu știe de existența și de frumusețea ei, și atunci a creat ceva care să afle despre ea (totuși, ideea i se păru prea metafizică). Asta e o aroganță nemăsurată din partea naturii, gândi în continuare, în timp ce căuta cu mâna un colț de stâncă de care să se agațe pentru a putea coti la stânga, pe cărăruie (aici era un punct destul de periculos, deoarece trebuia să te rotești spre burta „calului”, așa încât riscul de a aluneca era mai mare). Găsi colțul de stâncă pe care-l folosise de atâtea alte dăți, se prinse cu nădejde de el și trecu de zona periculoasă. Își aminti de ceva asemănător privitor la Tolstoi (cum a putut cineva să trăiască, pentru că nu ar fi putut să scrie dacă nu ar fi trăit el însuși, o poveste de dragoste ca a Annei Karenina? Ce noroc trebuie să-l lovească pe un muritor pentru a avea asemenea trăiri!). Undeva, în Jurnalul său, însă, Tolstoi atrage atenția cititorului, spre finalul Jurnalului, să nu uite că pe lume există nenumărați alți oameni decât Lev Nikolaevici Tolstoi: cum adică, dumnealui chiar credea că cititorul se va gândi doar la el? Aceasta este o dovadă de aroganță indescriptibilă. O dată lămurită problema aroganței, se uită în sus, de-a lungul cărăruii care mai rămăsese de parcurs. Aproape că ajunsese. Se strecură pe sub o ieșitură stâncoasă care îl obliga literalmente să se târâie pe burtă (își aminti de simulările din armată, făcuse armata la artilerie grea, după ce luase examenul de admitere la facultate, adică făcuse doar opt luni, la teriști – TR: termen redus, deoarece armata se făcea, pe vremea aceea, timp de un an și patru luni. Acum armata nu mai este obligatorie, ce pierdere pentru procesul de maturizare a tineretului!) și se așeză, cu grijă, simțind fiecare asperitate a stâncii, de-a lungul saniei. Așezarea în sanie presupune întoarcerea cu 180 de grade a corpului, așa încât, de fapt, intrarea pe făgașul saniei se face cu picioarele înainte (sugestia religioasă a expresiei „cu picioarele înainte” îl înfioră brusc). Sania de pe coama „Tunului” era, cumva, petrecută peste vârful stâncii și apoi cobora, parțial, spre partea atârnată spre hăul de dedesubt. Practic, după ce te așezai cum se cuvine, stăteai ca într-un bob dintre acelea folosite în sporturile de iarnă, doar că „bobul” acesta era înclinat în jos aproape de 60 de grade (își dădu seama că înclinația „Tunului”, împreună cu înclinația saniei descriau, în spațiu, un triunghi echilateral solid, citise undeva că spațiile euclidiene puteau fi formalizate nu numai în plan, ci și în spațiu, ca solide – se numeau, parcă, spații Minkowski, dar nu mai era sigur). După un minut își dădu seama că s-a așezat temeinic în sanie. Cu coatele se sprijinea de două ieșituri, ca de două brațe ale unui fotoliu, iar picioarele atârnau, practic, peste stâncă. Nu putea să se uite direct jos, deoarece ar fi trebuit să se aplece din partea superioară a corpului, ceea ce i-ar fi redus frecarea cu pereții saniei și ar fi alunecat ireversibil spre hău. Se uitase, însă, altădată, când înaintase, cât putuse, cu capul înainte, așa că își imagina perfect platoul stâncos care se așternea la baza „Tunului”, pe verticala care cobora de la tălpile picioarelor. Probabil că era șapte și jumătate, așa că trebuia să se grăbească. Știa ce avea de făcut, trebuia să ridice coatele de pe brațele „fotoliului” și, în timp ce aluneca de-a lungul saniei, trebuia să-și facă un mic balans spre înainte din partea superioară a corpului. Aceasta ar fi imprimat corpului în cădere (noroc de Newton, că ne ajută cu gravitația) o mișcare de rotire în plan vertical, care ar fi adus corpul, pe platforma de stâncă de dedesubt, cu capul exact în jos. Dacă moartea nu ar fi fost instantanee, totul ar fi fost lipsit de sens. Verifică starea de alunecare a saniei, lăsând coatele să se întindă nițel, fără a slăbi punctul de sprijin. Corpul alunecă circa douăzeci de centimetri în jos, bălăngănind tălpile deasupra golului de dedesubt. Două păsări speriate, care-și aveau cuibul chiar sub tălpile picioarelor, pentru a-l feri de intemperii, își luară, precipitat, zborul, speriate de cele două tălpi apărute, din senin, lângă cuib. Se ridicară puțin în aer, fără a se îndepărta de cuib, în încercarea de a-l apăra dacă ar fi fost cazul (poate aveau niște pui întârziați), zdrobind aerul cu cele două perechi de aripi (își aminti brusc că omul nu reușise niciodată să imite zborul păsărilor, mitul icarian fiind emblematic în acest sens, înlocuindu-l, umil, cu aripi fixe care foloseau viteza pentru a produce portanța necesară menținerii în acest fluid numit aer). Se uită la cele două păsări, care zburau, cum se spune, la punct fix, martori muți ai poveștii lui, și le spuse, cu un zâmbet slab și vinovat pentru deranjul cauzat: Scuzați, sunt doar în trecere. Apoi ridică simultan ambele coate care se sprijineau pe brațele „fotoliului”. Corpul începu să alunece, la început încet, apoi tot mai repede. Când simți că este pe cale să se desprindă complet de sanie, ridică puțin capul și torsul, cu o mișcare smucită, pentru a da acel impuls de rotire a corpului spre în față.

(Din volumul în pregătire „Scuzați, sunt în trecere)
Va continua


duminică, 17 iunie 2018

Scriitori contemporani - Ioan SMEDESCU, raport de acuzare










 Ioan SMEDESCU - România



                                                                         raport de acuzare

fără de martori la proces în sală
     doar eu eram pe post de acuzat
          furasem într-o noapte cu-ndrăzneală
               o iarna țărănească dintr-un sat

                    și am adus-o-n centru de oraș
                         m-am îmbrăcat în haine de paradă
                              pornind s-anunț apoi  prin cartiere
                                   că-n noaptea asta vom avea zăpadă

                                        dar cine să asculte de-un nebun
                                             râdeau cu toți ca de o glumă proastă
                                                  Și se stingeau luminile nervos
                                                       se coborau obloane la fereastră

                                                                                                               prin parcuri paznicii de noapte
                                                                                                          mă urmăreau ca pe un hoț de rând
                                                                                                     și-n sinea lor creștea deja mândria
                                                                                                că vor primi și laude curând

                                                                                            iar unul mormăia cu indignare
                                                                                       -el  e de vină c-a adus zăpada!
                                                                                  și toți s-au strâns în jurul meu grămadă
                                                                             ca la un fapt ce nu-l trăise strada

                                                                        și `Naltul Tribunal a hotărât-
                                                                   fără de martori la proces în sală
                                                              -de va mai ninge iarăși în oraș,
                                                         să i se dea pedeapsa capitală!




Scriitori contemporani - Constantin TRIȚĂ, Nebun de frumoasă










Constantin TRIȚĂ -România

                                                                 NEBUN DE FRUMOASĂ

                                               Nebun de frumoasă...cu ochii de vis,
                                                    Prin cerul de stele deschis-ai cărare
                                                         Cu gândul ce intră pe sens interzis
                                                              Şi-a nopţilor vie şi blândă răcoare.

                                                                           Arunc peste tine...veşmânt de iubire,
                                                                      Şoptindu-ţi amorul...la ceasuri târzii,
                                                                 Sărutul tânjeşte la dulcea-mplinire
                                                            Și-un deget te cheamă timid...să revii.

                                               Flămândă ispita...mănâncă din mine
                                                    Şi-alunecă dulce pe-un trup îngeresc,
                                                         Săgeata lui Eros...năvalnică vine,
                                                              Cuvinte pe buze, n-am timp să găsesc.

                                                                                          Şi zilele trec...şi nopţile...iată,
                                                                                     Plutesc in parfumul de fluturi adus,
                                                                                Străluce privirea...destinul şi-l cată,
                                                                           Când soarele pică adânc spre apus.

                                               Nebun de frumoasă şi-atât de fierbinte,
                                                    Spre seară...te-acoperi cu dorul
                                                         Şi cine-ar putea să mai fie cuminte,
                                                              Când gata-i să curgă izvorul.


Scriitori contemporani - Ica GĂRGĂLIE, Azi...










Ica GĂRGĂLIE - România
                                                                                                                  



                                               AZI...

                    Azi mi-am prins în păr fire de argint
                         Nu am multe toamne...Ce ușor mă mint!!!...
                             Am doar primăveri, în lila mă îmbrac,
                                  Sunt în anotimpul florilor de mac

                                        În zori mă trezesc cu privighetori
                                             Ciocârlia-mi urcă triluri pân' la nori...
                                                  Eu culeg din lan roșii flori de mac,
                                                       Spice și cicoare... cunună să-mi fac

                                                        Cu privirea sus, dincolo de nori,
                                                             Iau din cer azurul și îl pun în flori
                                                                  Și din albăstrele îmi fac un buchet,
                                                                       Lângă ele pun un zâmbet discret...

                                                                            Îmi pun la urechi cireșe- cercei
                                                                                 Și mă ninge vara cu floare de tei
                                                                                      Cu parfum de roze seara mă răsfăț
                                                                                           Să nu vină iarna! ...Nu vreau să îngheț!...




sâmbătă, 16 iunie 2018

Scriitori contemporani - Lavinia Elena NICULICEA, La o cafea cu mama










Lavinia Elena NICULICEA - România

                                              
                                              LA O CAFEA CU MAMA

                                                      Mamă, viața mă naște
                                                           de mai multe ori,
                                                                în lipsa ta.
                                                                     Clipa mă-nvață
                                                                          a muri și a învia.
                                                                               Trecutul mă ia de mână,
                                                                                mă trece pragul școlii.
                                                                           La ora de dor
                                                                      mă conjug
                                                                 cu visul
                                                            și buchisesc până târziu
                                                       literele universului
                                                            scrise în mine.
                                                                 Aș vrea să monopolizez timpul,
                                                                      să revendic toate amintirile
                                                                           cu tine.
                                                                                 Viitorul să te păstreze
                                                                                       în brațe!...
                                                                                       Hai, vino la fereastra cerului
                                                                                  și fă-mi semn cu câteva raze,
                                                                             să pot inventa noi duminici,
                                                                        cu toții strânși în jurul zâmbetului tău,
                                                                   la o cafea
                                                              sau la un ceai verde aburind a vară.



Scriitori contemporani - Ștefania BURNEA, Eu mai cred în Eminescu











Ștefania BURNEA - România



                                                         EU MAI CRED ÎN EMINESCU!

                                                                    Printre-atâtea câte sunt,
                                                               Printre-atâtea câte mor,
                                                          Eminescu-i veșnicia,
                                                     Este patimă și dor.
                                                El, copilul lipit gliei,
                                           El cu stelele-nfrățit,
                                                El ce-a sângerat în suflet
                                                     Și-ntreg neamul a simțit,
                                                          El ce și-a plecat urechea
                                                               Către plaiul mult iubit,
                                                                    El poetul nepereche
                                                                         Ni-este veșnic dac voinic.
                                                                    Și, de „vreme trece, vine”
                                                               Și, de „ramuri bat în geam,”
                                                          Eminescu urcă-n veacuri
                                                     Preamărind străvechiul neam.
                                                „Vino-n codru”- spune-n șoaptă
                                           Unde noi „copii eram”,
                                                S-ascultăm cum ne desfată
                                                     Graiul gliei, râu și ram.
                                                          Și, de-a fi ca „printre nouri”,
                                                               Trist ca floarea să pălești,
                                                                    Să nu poți privi cum seacă
                                                                         Ape, plaiuri strămoșești,
                                                                    Nu-ntreba și nu ai teamă
                                                               Numai tu știi să iubești,
                                                          Pune-n toate-a ta simțire,
                                                     Luptă-te cu-al nost' blestem,
                                                Cheamă-ți neamul la unire,
                                           Fii ca Decebal cel demn!...
                                                Astfel strigă în cetate
                                                     Bravul nostru-n sfânt cuvânt
                                                          Eu mă legăn 'n-a lui șoapte
                                                               Și cu doina-n plai m-avânt.
                                                                    Și, de-i totul trist în cale
                                                                         Și de-s sate părăsite
                                                                    Și de mame plâng cu jale
                                                               Fii plecați, nu pe morminte,
                                                          Eu mai cred în Eminescu,
                                                     Eu îi mai ascult chemarea,
                                                Eu mai cred în lupii aprigi
                                           Ce și-au netezit cărarea.


Scriitori contemporani - Daniela GHERASĂ, Veșminte de Luceafăr











Daniela GHERASĂ - România

                                 VEȘMINTE DE LUCEAFĂR

                         Am prins a hoinări în lipsa ta...
                              Pe drumul... ce-l știam numai al nostru...
                                   Curgând de sub a Șaptea Stea
                                        Până la Luna... prinsă ca în căpăstru.

                                              Până și ea te-a așteptat, curgând...
                                                   Culoare de lumină printre ramuri...
                                                         Cu-a căror sevă... legământ legând,
                                                               Le-a argintat... și transformat în calde hamuri.

                                                                     Lumină din Lumină adunând...
                                                                          A-ngemănat un axis mundi teafăr...
                                                                                Cu-a cărui strălucire renăscând,
                                                                                     Am prins a ne croi... veșminte de Luceafăr.

Autor, Mihai Cătrună



Scriitori contemporani - Antonela STOICA, Într-o lume fără tine











Antonela STOICA - Germania

                                                       ÎNTR-O LUME FĂRĂ TINE

                                       Într-o Lume fără Tine, Viața e un compromis;
                                       Existând doar, nici o lege n-aș putea să mai respect.
                                       Printre stele spulberate, te-aș iubi doar într-un vis...
                                       De atâta Dor și jale, ritmul mi s-ar rupe-n piept.

                                       Într-o lume fără Tine se dezlănțuie Tsunamis,
                                       Din Oceanul Poeziei mai rămâne o băltoacă.
                                       Versul dus e-n Babylon, la regina Semiramis,
                                       Ce-a plantat rebel grădina și a suspendat-o-n joacă.

                                       Într-o lume fără Tine, cerul se mai naște-odată
                                       Fără stele, flori albastre și rubine-arzând Apus.
                                       Ești Luceafăr în vacanță pe-o Lactee explodată...
                                       Prin ninsoarea de cenușă îngeri cad, cu josu-n sus.

                                       Într-o lume fără Tine, ignoranța-i fără preget
                                       Înțelepții sorții noastre nu au existat nicicând;
                                       Doar păpuși robotizate, fungusuri crescând pe cuget...
                                       Toți, pe rafturile vieții, stranii cărți, fără vreun rând.

                                       Într-o lume fără Tine e Lumina întuneric
                                       Rugile fără vreo noimă se înșiră-n acatist;
                                       Raiul nu e ce-am crezut, iar Pământul nu e sferic...
                                       Fără Tine, Eminescu, nici n-aș vrea să mai exist.

Autor, Mihai Cătrună

vineri, 15 iunie 2018

Scriitori contemporani - Rodica CONSTANTINESCU











Rodica CONSTANTINESCU - România

                                                                      TE STRIG FĂRĂ ECOU

                                    Te caut şi înfrunt minciunile şi gerul
                                         Într-un amurg ce nu-l mai vreau pustiu,
                                              Spre ajutor invoc cuvântul cald şi cerul,
                                                   Poate, numai aşa, dorinţă am să-ţi fiu.

                                                                       Încerc să-ţi aflu  paşii cu mersul lor tiptil
                                                                  Prin seara ce coboară cu-nfăţişare tristă,
                                                             De vânt mă simt lovită şi plâng ca un copil,
                                                        Acel copil din suflet ce încă mai există.

                                    Alerg cu visu-n palme adulmecând o urmă
                                         Sperând că voi ajunge în loc de nori ferit,
                                              Găsesc, însă un câmp atins de timp şi brumă
                                                   Pe care tu eşti singur, de ceaţă amăgit.

                                                                       Te strig fără ecou  prin gând  şi tânguire,
                                                                  Dar vine corbul iernii să-mi dea pelin și jale,
                                                             Căci a simţit suflarea ce cheamă a ta iubire
                                                        Şi iată, mă împinge spre o perfidă cale.

                                    Chiar de voi sângera, iar viaţa-mi va fi trudă
                                         Am să înfrunt himera cu aripi moi de ceară,
                                              Tăcute rugi voi face ca vrerea să-mi audă,
                                                   Să afle că îți sunt destin în primăvară.