Emil DINGA - România
SCENĂ 1 (SCUZAȚI, SUNT DOAR ÎN TRECERE)
Ajunse la baza stâncii. Era un ditamai pietroiul, rămas
din cine știe ce eră de neliniște a planetei, înfipt în pământ cam la 60 de
grade față de sol, așa încât nu a fost greu pentru localnici să-l boteze
„Tunul”. Într-adevăr, așa cum se ițea către cer, cu cei circa cincisprezece
metri înălțime, părea o țeavă de tun gata să apere un teritoriu de stânci
asemenea lui, de cine știe ce atac apocaliptic venit din aer. Puținii copaci
care reușeau să găsească un strop de pământ în noianul de stânci dimprejur începeau
să-și cearnă frunzele deja arămii care, umede de la ceața aproape permanentă
care întârzia să se disperseze și lipindu-se de pardoseala de stânci care se
întindea pe întreaga coastă muntoasă care găzduia, la peste 800 de metri
deasupra, un mic schit la care localnicii, dar și multă lume de aiurea, veneau
cu regularitate să se închine (schitul avea un preot cu har, cum se spunea cu
evlavie și cu un aer de mic secret de care nu trebuie să beneficieze oricine),
formau un alunecuș periculos.
Se îmbrăcase îngrijit, ca și cum ar fi fost un vizitator
al faimosului schit. „Tunul” era chiar la baza muntelui, aproape de drumul
întortocheat, printre stânci, folosit de pelerini pentru a urca, uneori
ținându-și copiii mici în brațe, având cu ei lumânări pe care le aprindeau la
fiecare colț al drumului, unde călugării schitului ridicaseră mici troițe,
purtând diverse obiecte casnice sau obiecte de îmbrăcăminte care urmau a fi
slujite și sfințite la preotul cu har căruia îi cereau sprijin pentru orice, de
la regăsirea unei tingiri rătăcite, până la ridicarea din boli incurabile ale
rudelor, părinților și copiilor. Găsise, de mult, chiar pe spinarea uriașă a
„Tunului”, o cărăruie pe care, cu grijă, se putea urca până în vârf. De altfel,
în serile în care presupunea că nu mai e nimeni întârziat sus la schit, care să
coboare în sat, urcase de multe ori până în vârful stâncii. Găsise chiar, acolo
sus, un loc nu prea comod unde, însă, putea sta să se odihnească după chinul
urcușului, ca într-o sanie încremenită în timp, pe care nu mai era nimeni s-o
folosească. Iarna, când „Tunul” părea că și-a pus o blană mițoasă, albă, pe
spate, zăpada strânsă în sanie părea un cozoroc șugubăț și „Tunul” chiar părea
că zâmbește, vesel și destins, din depărtare. De sus, din sanie, erau până jos
vreo 12-15 metri. La baza „Tunului” era o masă stâncoasă compactă, pe care, în
zilele mai însorite, copiii din satul de la poalele muntelui se zbenguiau după
regulile proprii, cu strigăte menite să anunțe întregii lumi existența lor.
Satul de la baza muntelui era unul sărăcăcios iar
locuitorii înțeleseseră că existența, pe vârful muntelui, a schitului sfânt,
putea să le dea o mână de ajutor în asigurarea traiului zilnic, așa că, imediat
ce se iveau pelerinii la baza drumului care urca spre schit, zeci de copii și,
uneori, și femei în toată firea, le ațineau calea, cerșind te miri ce.
Experiența îi învățase să coopereze, așa încât se răsfirau de-a lungul cărăruii
care urca spre schit, ocolind imensele pietroaie așezate alandala de capriciile
naturii, pentru a nu părea prea mulți la un loc. Desigur că așezarea strategică
însăși constituia un permanent casus belli pentru ei, deoarece primii care îi
întâmpinau pe pelerini aveau șanse mai mari să se aleagă cu ceva decât cei care
i-ar fi abordat mai sus, pe coastă. Totuși, e posibil să fi înțeles, în cele
din urmă, că era mai bine ca toată lumea să colecteze într-un buget comun, pe
care apoi să-l împartă combatanților, decât să concureze între ei, prin asta
dispărând competiția pentru locurile „din față” (iată o aplicație concretă a
complicatelor teorii ale jocurilor pentru care s-au luat și premii Nobel), așa
cum au înțeles foarte repede că era mai bine să ceară direct bani („dă-mi și
mie un leu, să-mi iau de mâncare”) decât să ceară mâncare sau obiecte.
De obicei, pelerinii apăreau pe la ora nouă, așa că pe la
șapte ajunsese deja la baza „Tunului”. Soarele răsărea din partea opusă coastei
muntelui. Cerul începuse să se înroșească la orizont. Se anunța o zi liniștită,
molcomă, de toamnă, irizând un sentiment de pace dar și, parcă, o tristețe
melancolică, asemănătoare celei ridicate din suprafața netedă, netulburată
decât când și când, de vreun pește zănatic,
a unui lac, într-o seară tăcută de vară. Măsură din priviri „Tunul”.
Simțea că se crease o intimitate specială între ei. Urcase de atâtea ori până
la sanie, desigur atunci când nu era nimeni prin preajmă (se temea ca alții să
descopere cărăruia ce urca pe spatele stâncii, avea sentimentul că ar fi
împărtășit un secret pe care-l dorea numai al său), încât căpătase convingerea
că și „Tunul” era de acord ca despre cărăruie să știe numai ei doi. „Tunul” îl
salută în tăcere, sau poate avea el sentimentul că îl salută dar i se păru că,
de data aceasta, „Tunul” chiar avea un aer complice. Se uită atent în jur. Nu
era nimeni. Departe, în sat, câteva femei se treziseră și-și făceau de lucru
prin curți. Peste o oră aveau să trezească copiii, să le dea ceva de mâncare și
să-i trimită spre cărăruia care urca la schit. De fapt, trebuia să se
grăbească. Ocoli cu dexteritate poalele „Tunului” și ajunse în spatele
acestuia. Cărăruia pe care ajungea la sanie era la locul ei. Își scoase ghetele
și rămase în ciorapi, pentru a evita alunecarea pe suprafața stâncoasă.
Agățându-se de colțuri de pietre sau de smocuri de iarbă, înaintând aproape pe
burtă, începu să urce, așa cum o făcuse de atâtea ori în trecut, pe drumul
știut. Fiecare urcuș îi dădea un sentiment de comuniune cu natura, deoarece se
comporta exact ca natura însăși. Se folosea doar de brațe, coate, genunchi și
tălpi, adică doar de lucrurile cu care natura îl înzestrase. Sentimentul acesta
de parte a naturii îl copleșea de fiecare dată. Și, tot de fiecare dată, i se
făcea rușine („iartă-mă” i se adresa de fiecare dată „Tunului”) de faptul că,
la primele ascensiuni pe spinarea stâncii, folosea un soi de scoabe din metal
(pe post de pioleți) cu care se ajuta la urcuș. Îi era deosebit de rușine și de
gândul, care-i trecuse prin cap, la începuturi, să lege, în vârful stâncii, o
funie pe care s-o coboare apoi pe spinarea „Tunului”, așa încât să urce
asemenea alpiniștilor, folosindu-se de funie. Teama că funia ar fi putut fi
observată de altcineva care, astfel, ar fi urcat pe spinarea „Tunului”, l-a
împiedicat să pună în aplicare rușinosul gând. Uneori își închipuia că „Tunul”
este, de fapt, un cal preistoric pietrificat, înălțat nărăvaș pe două picioare,
și că el și numai el are privilegiul de a-i urca în spate și de a-l călări.
Oare care o fi povestea acestui cal? Oh, nevoia de povești, nevoia nesățioasă,
nevoia sădită în cele mai proprii fibre ale noastre, de a ni se povesti (unde
citise el că poveștile sunt, de fapt, minciuni?), de a ni se da o justificare,
oricât de fantezistă (dar, oare, unde începe fantezia?) despre ceva ce dorim să
înțelegem! De fapt, credea că nu dorim să înțelegem ceva, ci dorim să credem în
ceva. Oare dacă el credea că „Tunul” este un cal pietrificat, „Tunul” nu era
chiar un cal pietrificat? Toată metafizica se străduiește, în realitate, să
arate că realitatea este ceea ce noi ne reprezentăm despre ea că este. Ce ne
facem cu categoriile de spațiu, timp și cauzalitate, despre care Kant spune că
sunt înnăscute (apriorice, cum îi plăcea să le denumească) și că întreaga
realitate este structurată pe baza acestor categorii care sunt în mine (sunt,
adică, transcendentale)? Păi, atunci, iată, categoriile astea apriorice îmi
spun mie că „Tunul” este un cal, deci nu ar trebui să am nici o îndoială că
„Tunul” este un cal. Atunci eu sunt, de bună seamă, un călăreț, din moment ce
urc pe spatele unui cal. Se opri, gâfâind. Întotdeauna se oprea la jumătatea
drumului. Știa unde este jumătatea drumului, stabilise asta de mult, era o
stâncă cu un smoc de iarbă în vârf, care se ițea spre coasta stângă a
„calului”. Nu era, aici, la jumătatea drumului, nici o posibilitate să se așeze,
așa că stătea două-trei minute, așa cum faci la urcatul scărilor în bloc, pe
partea orizontală dintre două secvențe de urcat, respirând rar, pentru a-și
liniști bătăile inimii forțate de efort. Stătea în aceeași poziție, aproape
culcat pe burtă, arunca câte o privire în stânga și în dreapta stâncii, arunca
o privire și către sania din vârful „Tunului”, apoi pornea din nou. Porni, și
de data aceasta, să parcurgă ultima jumătate din traseu. Avu din nou, în minte,
sentimentul de comuniune cu natura (de fapt, de ce nu, avu sentimentul
ancestralei comuniuni dintre cal și călăreț, ba chiar al celor două mari epopei
ale comuniunii om-natură din istorie: epopeea comuniunii om-cal, și cea a
comuniunii om-câine). Aproape că îmbrățișa stânca aceasta, care-i oferea, prin
această îmbrățișare, siguranța că n-o să cadă în hăul care creștea sub el pe
măsură ce urca. Ce idee măreață au avut primii oameni care s-au gândit să-i
îngroape în pământ pe cei morți! Se gândi cu admirație la acei strămoși ai săi.
Au înțeles că suntem doar accidente ale naturii și, deci, trebuie să ne
întoarcem în natură. Oare de ce a simțit natura nevoia să ne facă pe noi, adică
nevoia să se oglindească pe ea însăși? I se păru că este vorba despre un fel de
narcisism al naturii. Natura nu a putut suporta gândul că nimeni nu știe de
existența și de frumusețea ei, și atunci a creat ceva care să afle despre ea
(totuși, ideea i se păru prea metafizică). Asta e o aroganță nemăsurată din
partea naturii, gândi în continuare, în timp ce căuta cu mâna un colț de stâncă
de care să se agațe pentru a putea coti la stânga, pe cărăruie (aici era un
punct destul de periculos, deoarece trebuia să te rotești spre burta „calului”,
așa încât riscul de a aluneca era mai mare). Găsi colțul de stâncă pe care-l
folosise de atâtea alte dăți, se prinse cu nădejde de el și trecu de zona
periculoasă. Își aminti de ceva asemănător privitor la Tolstoi (cum a putut
cineva să trăiască, pentru că nu ar fi putut să scrie dacă nu ar fi trăit el
însuși, o poveste de dragoste ca a Annei Karenina? Ce noroc trebuie să-l
lovească pe un muritor pentru a avea asemenea trăiri!). Undeva, în Jurnalul
său, însă, Tolstoi atrage atenția cititorului, spre finalul Jurnalului, să nu
uite că pe lume există nenumărați alți oameni decât Lev Nikolaevici Tolstoi:
cum adică, dumnealui chiar credea că cititorul se va gândi doar la el? Aceasta
este o dovadă de aroganță indescriptibilă. O dată lămurită problema aroganței,
se uită în sus, de-a lungul cărăruii care mai rămăsese de parcurs. Aproape că
ajunsese. Se strecură pe sub o ieșitură stâncoasă care îl obliga literalmente
să se târâie pe burtă (își aminti de simulările din armată, făcuse armata la
artilerie grea, după ce luase examenul de admitere la facultate, adică făcuse
doar opt luni, la teriști – TR: termen redus, deoarece armata se făcea, pe
vremea aceea, timp de un an și patru luni. Acum armata nu mai este obligatorie,
ce pierdere pentru procesul de maturizare a tineretului!) și se așeză, cu
grijă, simțind fiecare asperitate a stâncii, de-a lungul saniei. Așezarea în
sanie presupune întoarcerea cu 180 de grade a corpului, așa încât, de fapt,
intrarea pe făgașul saniei se face cu picioarele înainte (sugestia religioasă a
expresiei „cu picioarele înainte” îl înfioră brusc). Sania de pe coama
„Tunului” era, cumva, petrecută peste vârful stâncii și apoi cobora, parțial,
spre partea atârnată spre hăul de dedesubt. Practic, după ce te așezai cum se
cuvine, stăteai ca într-un bob dintre acelea folosite în sporturile de iarnă,
doar că „bobul” acesta era înclinat în jos aproape de 60 de grade (își dădu
seama că înclinația „Tunului”, împreună cu înclinația saniei descriau, în
spațiu, un triunghi echilateral solid, citise undeva că spațiile euclidiene
puteau fi formalizate nu numai în plan, ci și în spațiu, ca solide – se numeau,
parcă, spații Minkowski, dar nu mai era sigur). După un minut își dădu seama că
s-a așezat temeinic în sanie. Cu coatele se sprijinea de două ieșituri, ca de
două brațe ale unui fotoliu, iar picioarele atârnau, practic, peste stâncă. Nu
putea să se uite direct jos, deoarece ar fi trebuit să se aplece din partea
superioară a corpului, ceea ce i-ar fi redus frecarea cu pereții saniei și ar
fi alunecat ireversibil spre hău. Se uitase, însă, altădată, când înaintase,
cât putuse, cu capul înainte, așa că își imagina perfect platoul stâncos care
se așternea la baza „Tunului”, pe verticala care cobora de la tălpile
picioarelor. Probabil că era șapte și jumătate, așa că trebuia să se grăbească.
Știa ce avea de făcut, trebuia să ridice coatele de pe brațele „fotoliului” și,
în timp ce aluneca de-a lungul saniei, trebuia să-și facă un mic balans spre
înainte din partea superioară a corpului. Aceasta ar fi imprimat corpului în
cădere (noroc de Newton, că ne ajută cu gravitația) o mișcare de rotire în plan
vertical, care ar fi adus corpul, pe platforma de stâncă de dedesubt, cu capul
exact în jos. Dacă moartea nu ar fi fost instantanee, totul ar fi fost lipsit
de sens. Verifică starea de alunecare a saniei, lăsând coatele să se întindă
nițel, fără a slăbi punctul de sprijin. Corpul alunecă circa douăzeci de
centimetri în jos, bălăngănind tălpile deasupra golului de dedesubt. Două
păsări speriate, care-și aveau cuibul chiar sub tălpile picioarelor, pentru a-l
feri de intemperii, își luară, precipitat, zborul, speriate de cele două tălpi
apărute, din senin, lângă cuib. Se ridicară puțin în aer, fără a se îndepărta
de cuib, în încercarea de a-l apăra dacă ar fi fost cazul (poate aveau niște
pui întârziați), zdrobind aerul cu cele două perechi de aripi (își aminti brusc
că omul nu reușise niciodată să imite zborul păsărilor, mitul icarian fiind
emblematic în acest sens, înlocuindu-l, umil, cu aripi fixe care foloseau
viteza pentru a produce portanța necesară menținerii în acest fluid numit aer).
Se uită la cele două păsări, care zburau, cum se spune, la punct fix, martori
muți ai poveștii lui, și le spuse, cu un zâmbet slab și vinovat pentru deranjul
cauzat: Scuzați, sunt doar în trecere. Apoi ridică simultan ambele coate care
se sprijineau pe brațele „fotoliului”. Corpul începu să alunece, la început
încet, apoi tot mai repede. Când simți că este pe cale să se desprindă complet
de sanie, ridică puțin capul și torsul, cu o mișcare smucită, pentru a da acel
impuls de rotire a corpului spre în față.
(Din volumul în pregătire „Scuzați, sunt în trecere)
Va continua
