Rodica CONSTANTINESCU - România
TE STRIG FĂRĂ ECOU
Te caut şi înfrunt minciunile şi gerul
Într-un amurg ce nu-l mai vreau pustiu,
Spre ajutor invoc cuvântul cald şi cerul,
Poate, numai aşa, dorinţă am să-ţi fiu.
Încerc să-ţi aflu
paşii cu mersul lor tiptil
Prin seara ce coboară cu-nfăţişare tristă,
De vânt mă simt lovită şi plâng ca un copil,
Acel copil din suflet ce încă mai există.
Alerg cu visu-n palme adulmecând o urmă
Sperând că voi ajunge în loc de nori ferit,
Găsesc, însă un câmp atins de timp şi brumă
Pe care tu eşti singur, de ceaţă amăgit.
Te strig fără ecou prin gând şi tânguire,
Dar vine corbul iernii să-mi dea pelin și jale,
Căci a simţit suflarea ce cheamă a ta iubire
Şi iată, mă împinge spre o perfidă cale.
Chiar de voi sângera, iar viaţa-mi va fi trudă
Am să înfrunt himera cu aripi moi de ceară,
Tăcute rugi voi face ca vrerea să-mi audă,
Să afle că îți sunt destin în primăvară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu