Se-ascute dor, în pieptu-mi, lent

În goana trenului prin gară
rămas-a praful gri, difuz,
ce-n rotocoale-ncet coboară,
lăsându-mă trist și confuz.
A fost o clipă indignată
şi gara, dar şi mintea mea,
plimbând privirea-mi obosită
am vrut ca trenu-n loc să stea.
În lungul drum spre ţinta lui,
ţâşnit-a scurt din al său loc,
trecând bariera timpului
s-aducă-n Lume alt noroc.
În goana lui, doar pentru-o clipă,
a şuierat din nou prelung,
pe-obraz, o lacrimă în pripă
se scurge-alene, şi eu plâng.
Şi-a mai trecut un tren prin gară,
şi-am mai trecut o clipă din prezent,
oftez mereu... a câta oară
se-ascute dor, în pieptu-mi, lent?

Din infinitul de iubire

Din infinitul de iubire
un stop mi-ar fi suficient,
să am în suflet mulţumire,
şi echilibru permanent.

Ce est-un strop? E mai nimic,
ceva cantitativ neînsemnat,
care înlătură puternic,
durerea resimţită altădat.

Să crescă însă-ncet, imens,
ca valul ce loveşte ţărmul
când vântul furios l-a-mpins,
s-ajungă unde-mi este dorul.

Îmi arde inima-n iubire
cu jarul înteţit imediat,
doresc un strop de fericire,
în dragostea-mi far' de păcat.

Din infinitul de iubire,
dă-mi Doamne picul cel dorit,
s-alung-acea nefericire,
unindu-ne-n amorul infinit.

Fulgi din cer or să se cearnă



Sunt Grivei, cățelul mic,
despre puf nu știu nimic,
mama nu mi-a spus că puful
o s-acopere Pământul.

Vai cât este de lucios
și în aer, și pe jos!
Spune! Ce să fie oare,
că nu este de mâncare?

Când pe nas fulgi poposesc,
de căldură se topesc,
iar când merg, puful cel rece
prin lăbuțe frigu-mi trece.

Și de n-am la gât fular,
cizme și mănuși măcar,
mă va prinde o răceală
de n-o să mai merg la școală.

Vai! Cât este de frumos
și în aer, și pe jos!
Mi-a spus tata că e iarnă,

Focul iubirii se contopește cu focul creației, devenind o forță mistuitoare. Acest lucru îl resimțim mai cu seamă primăvara, când totul renaște.
Viorel Muha spunea: „Contopirea prin iubire este o înălţare la care puţini ştiu să ajungă, iar... şi mai puţini, să înţeleagă acest mister!”
După mine, misterul ne trezește sentimente și trăiri speciale, ne incită și ne stârnește curiozitatea.
Primăvara, sufletele noastre reîntineresc, se primenesc, și se deschid către frumos și iubire.
Toți suntem darnici. Toți începem a dărui necondiționat din sufletul nostru semenilor. Toți vibrăm. Toți devenim fii Creației, de multe ori ne conșientizând că, fără să vrem poate, evoluăm deschis pe drumul identității cu Tatăl ceresc.
Asta este starea noastră normală, înscrisă adânc în ADN.
Ar trebui să rămânem aici! Ar trebui să ne trezim! Acum este momentul să fim noi, cei reali, fără să ne fie teamă să ne arătăm adevărăta față.
Trezirea către Spiritul nostru este emoţionantă, dar şi tulburătoare – cel puţin din punctul de vedere al ego-ului nostru – astfel încât uneori suntem tentaţi să continuăm ca şi cum totul ar fi fost la fel. Odată ce procesul de trezire începe, totuşi, nu îl putem ignora prea mult. Întocmai ca o fisură într-o uşă care se deschide spre o cu totul nouă parte a fiinţei noastre şi spre Universul în care locuim, noi suntem în cele din urmă constrânşi să observăm ce aspecte ascunse ale vieţii ne atrag, ne cheamă.
Vom simții noi posibilităţi în viaţă.
Este ca și cum cum ne-am trezi dintr-un vis fără sfârşit, și am începe să privim lumea cu alţi ochi, regăsindu-ne simţul curiozităţii. Am începe să ne întrebăm, poate pentru prima dată, dacă într-adevăr există mai mult decât putem vedea cu ochiul liber, şi dacă da, să vrem să ştim despre ce e vorba!
În fiecare an, primăvara sădește în sufletele noastre fericirea. De noi depinde dacă ne pregătim bine terenul ca aceasta să germineze și să crescă.
Bine ar fi să învățăm să îndepărtăm buruienile: mândria, ura, invidia, rivalitățile din orgoliu, furia, discordia, calomniile și bârfa, pentru că toate acestea, cu siguranță, vor înăbuși din fașă fericirea de care ne-am putea bucura.
O seară plină de fericire, vă doresc!

„Îndraznește să trăiești viața pe care ai visat-o pentru tine. Mergi înainte și fă ca visele tale să devină realitate” - Ralph Waldo Emerson

Capacitatea de a visa și de a lupta ca să obținem ce dorim, e un dar extraordinar. Oamenii care au îndrăznit să viseze, și nu s-au lăsat doborâți de împrejurări, au schimbat viața lor și pe a celorlalți.

Viața este frumoasă și merită trăită!

Împărtășirea Iubirii nu te va face niciodată slab, ci din contră. Te va înălța. Te va binecuvânta. Nu contează dacă cel de lângă tine îți răspunde la fel, tu mulțumește-i pentru oportunitatea minunată de a simți iubirea înăuntrul tău și de a o lăsa să te înalțe și să te binecuvânteze. Iubirea nu te face niciodată inferior.

Împărtășirea ei, nemaidorind nimic în schimb, te face cea mai puternică persoană.

O zi plină de fericire!

 



Călător pe praf de stele
trăiesc dorurile mele,
scriu cuvinte şi dezleg
vise ţes într-un întreg.
Nu mă satur de colind
galaxia mea e-n gând,
ziua doar mă pregătesc
cum la noapte o s-o iubesc.
Călător sunt zi şi noapte,
aud ale sale şoapte,
le percep ca o chemare
spre dragostea mea cea mare.
Fug, alerg cum fuge gândul,
ocolesc întreg Pământul,
spre iubirea mea cea dulce
ce-a rămas, nu se mai duce.
Călător pe praf de stele
trăiesc dorurile mele,
împlinind noapte de noapte
dragostea cântată-n şoapte.

Memento mori

Sar scântei răvăşitoare,

aprinzând mintea uimită

privind  viaţa de sub Soare,

a Lumii cea umilită.

Sunt sclipiri ce explorează

pătrunzând durerea seacă,

neuroni-n cap valsează

în ritm şchiop, după o placă.

După şocul suferit

sufletul în chin se zbate,

tinzând către infinit

unde nu există moarte.

Însă-n noaptea-ntunecată,

brusc, năluca-mi se disipă,

Universul îl încarcă

întregindu-l într-o clipă.

Sar scântei răvăşitoare,

explodează în eter,

nu-s ca razele de Soare

strălucind pe eşicher.

Pe aleea destinului

Un zâmbet, o floare şi-o rază de soare
de mână cu gându-nfloresc,
nu lasă ast' viaţă nimic la-ntâmplare
te-nalţă-n avânt tineresc.
Ştrengar îmi e gândul şi-mi lasă surâsul
deschis ca o floare-n amiezi,
în raze de soare mă pierd cu candoare
visând cum ai să mă dezmierzi.
Şi inima-ți spune cu şoapte nebune:
- Hai vino! Am poarta deschisă,
mi-e dorul iubirii în nemărginire
iar sufletul îmi este în transă.
Pe-aleea destinului caut mereu
petale de flori cu parfum,
sub razele calde-ale dorului meu,
să ţi le presar ţie-n drum.
Un zâmbet, o floare şi-o rază de soare
şi mână în mână, cu gând amândoi,
pecete vom pune cu o sărutare
şi-n viaţa de astăzi, şi-n viaţa de-apoi.

Departe eşti copilărie

Departe eşti copilărie
şi cât de-aproape totuşi eşti
în iarna care ne îmbie
spre lumi frumoase ca-n poveşti.

Mă uit acum pe geam afară
cu ochi miraţi şi larg deschişi,
cum fulgii lin în aer zboară
în jocul lor frumos, destinşi.

La dansul lor galeş privesc,
iar ritmul lor alert mă cheamă
să-i simt atunci când se-nteţesc,
topindu-mi-se-ncet în palmă.

Departe sunt acum de lumea
când alergam de zor voios
în lung şi-n lat mai toată vremea,
prin neaua așternută jos.

Mă-ntorc acum cu nostalgie
în timpul când copil eram,
trăind cu-aceiaşi bucurie
minunea iernii de la geam.

Departe eşti copilărie
şi cât de-aproape totuşi eşti
în iarna care ne îmbie
spre lumi frumoase ca-n poveşti.

Zvon de iarnă

Se porni în miez de noapte,
într-o linişte profundă,
peste frunzele uscate
fulgi de nea uşor să cadă.

Zor nevoie să vestească,
pân' se luminează bine
copiilor să le placă:
Vine iarna! Ce minune!

Cerne cerul cu migală
peste firea cea lumească
stratul alb, fără sfială,
totul ca să ocrotească.

Va sclipi omătul iernii
până zorii-or să răsară,
bucuroşi vor fi copiii,
sania o au din vară.

Se porni în miez de noapte
ca-ntr-o joacă de copii,
lin, pe frunzele uscate,
fulgi să ningă feerii.

Colindând cu leru-i ler

Sub a iernii vrajă sfântă,
Dalbe flori lucind din cer
Cad în jocul ce ne-ncântă,
Colindând cu leru-i ler.

Prin troienele de nea
Vin copiii pe la poartă,
Pe-nserat a ne ura
Să-mplineasc-a noastră soartă.

Geru-afară iar se joacă,
Şi pe geam pune steluţe,
De la pom se rupe-o cracă
Scuturând nea pe hăinuţe.

Sub a iernii vrajă sfântă
Dalbe flori lucind din cer,
Cad în jocul ce ne-ncântă,
Colindând cu leru-i ler.

Zâna crizantemelor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De pe deal, pe nevăzute,

se coboară lin, spre vale,
pe când vara-i pe sfârşite,
turme de miori sprințare.

Și puţin câte puțin,

caldul verii se topeşte

sub cerul încă senin,

semn, că mult el ne iubește.

Zboară frunzele domol

și pe ritm dansează lent,

se aştern uşor pe sol,

cu grație și talent.

Din văzduh un nor răzleţ

fugărit de vânt prin zare,

glăsueşte îndrăzneţ,

făcând verii o chemare.

Vino Vară după mine,

timpul tău a expirat!

Nu vezi cine vine mâine?

Oricum pleci... Este păcat!

De pe deal priveşte Toamna,

Zâna crizantemelor,

căci de mâine e stăpână

până-n creasta munților.

Toamna iubirii

Ea, de-un verde sclipitor

sub a razelor blândeţe,
se trezeşte în decor
dând iar soarelui bineţe.

El, străluce-n dimineaţă,

îi trimite un sărut
înroşindu-se la faţă,
nu-i spune ce ar fi vrut.

Ea, se face că nu vede

c-o iubeşte cel de sus,
în curând nu mai e verde,
vara, tocmai a trecut.

El, e conştient că pleacă

verdele iubit din vară,

toamna-n pom scutur-o creangă...

Va-nfrunzi la primăvară.

Ea, promite să-l iubească

de când va fi... doar un mugur,

ca pe cer să strălucească

şi să nu rămână singur.

Și acceptă s-o aştepte...

va-ndura toamna şi iarna,

nu vor fi zile deșarte...

Iarăși vine primăvara.

Ea, de un verde gălbior

sub a razelor blândeţe,

toamna, cade în decor,

ucisă de bătrâneţe.

Toamna blândă

În răcoarea dimineţii

pe când roua lin se lasă,

zilnic dau binețe vieții

ștergând dorul ce m-apasă.

Melancolic prin fereastră

privesc pomii  dezbrăcați,

în lumina cea albatră

ce se scurge printre brazi.

Pe aleile din parc,

ici și colo-o frunză cade,

piruetă într-un cerc,

tremurând, în vânt se zbate.

Iarba nu se mai zărește,

Toamna grije a avut,

lăsând ochiului a vede

bruma, ca un aşternut.

Simte omul sub picioare

că ceva este schimbat,

a pălit și mândrul Soare,

Vara-i dusă, a plecat.

Toamna blândă, înspre seară,

ne mai smulge un suspin,

până gerul o s-apară,

cerul, ni-l lasă senin.

Vremea

Curge vremea ca o apă.
Ce contează cum e-afară?
Este cea ce ne adapă,
fie iarnă, fie vară.

Pic cu pic de-a valma trece,
fie ploaie, fie soare,
vremea noastră se petrece,
sufletul adânc ne doare.

Un ceasornic stă să sune,
și când viața ni-e mai dragă,
clipa noastră-n grabă vine...
doamna cernită nu-ntreabă.

Curge vremea-ncetișor.
Ce conteză cum e-afară?
merg cu ea pân-am să mor...
bine-ar fi-ntr-o primăvară.

Ciclul vieții. Vremea curge
într-un sens ireversibil.
Pe obraz mi se prelinge
vremea-n lacrimă, vizibil.

Calea sorții

Dintre toate ale vieţii

multe căi, bătătorite,

una este cea a sorţii

şi al clipei fericite.

O găsești pe negândite

când speranţa ți-e pierdută,

după zile nesfârșite

‘n care fruntea îți asudă.

Rătăcind fără adresă

pasul bate ruta strâmbă,

întorcându-te acasă

inima fiindu-ți frântă.

Pe drumuri ce n-au adresă

paşii șovăie cu teamă,

căutând cu dor mireasă

cum sufletul te îndeamnă.

Dor se zbate-n piept, fierbinte,

căutând suflet pereche,

cu chip plămădit de minte,

șoapte să-i torci la ureche.

Drumul către clipa sfântă

hărăzită de destin,

doar odată e-mplinită,

după care spui: Amin!

Ce frumoasă-i astă clipă!

Măreţia-i e divină,

sufletul din ea se-adapă

şi pe veci o să rămână.

Fluturi și flori

Fluturi galbeni, albi, pestriţi

coloraţi, plutesc sub soare,

stau în dans înlănţuiţi

pe petalele în floare.

De cu zori, în dimineaţă,

pe când roua lin se lasă,

al lor vals ochii-i răsfaţă

făcând ziua mai frumoasă.

Pe câmpie-n lumea mare

florile primesc alaiul,

este mare sărbătoare

fluturii-mpânzesc tot plaiul.

Şi plutind din floare-n floare

ei străbat în zbor câmpia,

numai vântul cu-a lui boare

întregeşte simfonia.

La splendoarea din natură

ochii privesc cu uimire,

sublima lor anvergură…

joc măiastru-n împlinire.