De ziua Iubirii, autor Ioana Conduraru

Ioana CONDURARU
           România
                                                                     DE ZIUA IUBIRII

                                                                Zice-se că Dragobete,
                                                                                    Fiu nebun, rătăcitor,
                                                                S-a îndrăgostit de fete
                                                                                     Și în noapte, călător,
                                                                Deschizând ușa cu teamă,
                                                                                     Se strecoară-n dormitor
                                                                Unde mândra Cozânzeană,
                                                                                      E în lumea viselor.
                                                                Nebunatic, o mângâie
                                                                                      Furându- i un sărutat
                                                                 Și din raze îi face ie,
                                                                                       Ca să îl ia de bărbat.

                                                                  Luna râde drăgăstoasă,
                                                                                        Privindu-l printre uluci
                                                                  Pe Luceafărul din glastră,
                                                                                         Doritor de buze dulci.
                                                                  Doar păianjenul voinic,
                                                                                          Îi dă zor că-i mare grabă,
                                                                  Țesând fir de borangic
                                                                                          Pentru draga lui, cea dragă,
                                                                  Că în zare, se zvonește,
                                                                                          Mare veselie-n crâng!
                                                                   Sosi-va ca într-o poveste,
                                                                                          Primăvara iar la târg
                                                                   Aducând pocale pline,
                                                                                           Cu nectar și mir popesc,
                                                                   C-a natura să reînvie
                                                                                            În grai dulce, românesc!

                                                                    Sfios însă, Dragobete
                                                                                            Teamă îi de vre-un refuz!
                                                                    Că va plânge-n codru verde
                                                                                             Rămânând pe veci mofluz.
                                                                     Însă gingașa Cozânzeană,
                                                                                              Mângâindu-l cu dulceață,
                                                                     Îi dă dragostea pe o vară,
                                                                                              Luându-l râzând în brață.
                                                                     S-a înviorat natura!
                                                                                               Ghioceii dau concert!
                                                                     Vioreaua îi ia măsura
                                                                                                Să-i lucreze un corset.

                                                                     Și așa, de ziua acesta, 
                                                                                                 Ziua dragostei dintâi
                                                                      Ne-a cuprins pe toți năpasta:
                                                                                                 Ori e dragoste, ori nu-i!
                                                                      Însă eu, de bună seamă
                                                                                                  Vă îndemn ca să iubiți
                                                                      Fără frică, fără teamă!
                                                                                                   Pur și simplu,
                                                                      Pentru a fi fericiți!

Legenda lui Dragobete, autor Floarea Cărbune

     Floarea CĂRBUNE

              România

                                                                LEGENDA LUI DRAGOBETE

          De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi pătimaş în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase fete, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de nevastă. Cu părul bălai împletit, cu ochii precum cerul după ploaie, cu obrazul alb ca spuma laptelui şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, oricine o vedea rămânea vrăjit de frumuseţea ei. Dochia locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

          Într-una din zile, fermecată de culorile florilor şi de miresmele lor, a înnoptat pe malul lacului în care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. În miez de noapte, când  dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. A a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze mai purta încă urma delicată a unui sărut. Neştiind ce i se întâmplase, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

         Viaţa şi-a continuat cursul normal, însă Dochia nu ştia exact ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba…din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu norul de ceaţă, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Și zânele i-au adus în dar ceea ce au crezut că este mai prețios în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţe fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura prieteniei, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier ca să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle.  Straiul era astfel conceput, încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb, oricât l-ar fi purtat.

       Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea, ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier și iubea cu patimă fetele.  Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fecioare. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul unirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

        În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau cristale în buchete albe, roşii, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu Înţeleptul care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de spaimă și uimire, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice, al căror limbaj îi devenise cunoscut.

        Când a revenit printre oameni, aceștia l-au primit cu braţele deschise. Acum, mai mult ca altădată, trezea o iubire înfocată în inima tuturor, călătorea cu viteza gândului şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu cunoştea taina care îi făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit marele secret. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat şi-i învăţa secretele iubirii. Împărtășirea secretului se făcea numai sub jurământ. Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani şi se considera a fi dezlegat de juruinţă.

         Legenda mai spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită *Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară… Chiar şi azi, în mileniul trei, unele fete şi tinere femei ale acestui popor mândru, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă la sân o punguţă de mătase în care ţin magicul năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

       Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia, mama lui Dragobete? Unii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi     i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veşnic împreună. Iubirea nu moare!

-------

  *Nota autorului: 15 august-Adormirea Maicii Domnului, ziua când se culege năvalnicul, ultima plantă de leac, ce creşte în păduri, în locuri ştiute numai de unele femei bătrâne, care o folosesc la descântatul de dragoste. Năvalnicul este dat fetelor să-l poarte în sân; se crede că are puterea magică de a de a atrage dragostea flăcăilor pentru cea care-l poartă.

Iubirea sub semnul Dragobetelui - Kessy Ellys Nycollas

      Kessy Ellys Nycollas
Petroșani, Jud. Hunedoara

         FĂRĂ IUBIRE...

            Nu ştiu de Dragobete a iubit şi el

                 Dar ştiu precis ca mulţi încă iubim...

                      Fără iubire sufletul e trist

                           Şi viaţa moare-ncetinel...

                                Un Dragobete mai trăieşte azi în fiecare

                                     Indiferent că este fată sau băiat...

                                          Iubirea este un lucru mare

                                                Şi e de Bunul Dumnezeu lăsat...

                                                      Iubiţi-vă! Iubirea este un sentiment  ne egalat

                                                 Indiferent că se petrece în ,,bordei’’ sau în palat...

                                            Ea izvorăşte din suflete frumoase

                                       Şi îmbogăţeşte şi bordee dar şi case...

                                                            Când eşti iubit parcă le ai pe toate

                                                                  Visezi şi râzi în soare fericit!

                                                                        Nimic nu-ţi mai doreşti... nu-ţi mai lipseşte

                                                                              Când simţi că eşti cu adevărat iubit!

                                                                                     VINOVAȚI DE IUBIRE

                                                                                         Înflorit-au în priviri...
                                                                                    Vrei nu vrei, pe negândite!
                                                                               Sentimente şi trăiri,
                                                                          Numai de noi doi simţite!

                                                                     Rasfătăndu-mă în taină,
                                                               Din priviri, fără cuvinte,
                                                          Mi-ai pus iar venin pe rană
                                                     Răscolindu-mi taine sfinte!

                                                Şi îmi amintesc şi-acum,
                                           Cât eram de tulburată,
                                      Când privirea ne-o-ntalneam
                                 Simţindu-mă vinovată!

                            Dar şi când te-ndepartai
                            Şi priveam din urmă-ţi pasul,
                                 Mă simţeam că mă topesc,
                                      Că nu- ţi mai auzeam glasul!

                                            Vântul seri învolbura,
                                                  Marea şi-mi răvăşea părul...
                                                       Lumea-n jur mi se părea,
                                                            Că ne simte adevărul!

                                             Taina nopţii fără tine,
                                         Nu puteam s-o înţeleg,
                                    Mi era rău, deloc prea bine
                               Ne ştiind ce să aleg!

                          Mi-ai apărut... o nălucă,
                     Dar ştiam că te-aştept…
                Domnul, drumul ni-l încurca
           Şi n-aş vrea să suferim!

Iubirea sub semnul Dragobetelui - Maria Ruscanu- Bălăcianu

Maria Ruscanu- Bălăcianu
    Borca, județul Neamț

                           LA BRAȚ CU DRAGOBETE

                 Se desprimăvărează cerul și cântă păsările-a dor,

                 Firav răsare ghiocelul iar viața susură-n izvor.

                 Mai luminoasă este ziua, căci soarele o încălzește,

                 Nestăpânit este fiorul în inima care iubește.

                 Feciorul Dochiei sosi-ta, ca să alinte iar codane,

                 Ieșite cu ulcioru-n cale-i, pe la mesteacănul din vale.

                 Coboară liniștit cărarea și le cuprinde de mijloc,

                 Le prinde-n păr brândușe dalbe și le sărută plin de foc.

                 Iar ele chicotind aleargă să umple la izvor ulciorul,

                 Să bea din el ca să se-adape și primăvara și feciorul.

                 Și cântă până la-nserat pe deal la braț cu Dragobete,

                 Și-alături cu feciori din sat adună dragostea-n buchete.

                   DE DRAGOBETE-ȚI SCRIU

               De Dragobete-ți scriu, știi că mi-e dor

                    Să mă mai simt la pieptul tău copil,

                        Când păsările își șoptesc în zbor

                             Și când iubirea lor e-un cânt divin?

                                  M-au deșteptat în zori cu al lor glas,

                                       Întreg văzduhul versul lor purta,

                                            La geamul meu, pe-o ramură-au rămas,

                                                 Să-și împlinească-n cântec dragostea.

                                            Adus-au veste că din deal, de sus,

                                       Cu ițari albi și cușmă peste frunte,

                                  Mândru fecior pe cale au ajuns,

                             Cântând, el cobora de peste munte.

                        Sub pașii lui zăpada se topea,

                   Brândușe respirau lângă izvoare,

              El aducea cu sine dragostea

         Și primăvara-n piept la fiecare.

                                        Feciorul vajnic, vestitor și zeu

                                             Mi-a spus că te-a zărit pe cale,

                                                  Și că veneai așa cum vii mereu,

                                                       De Dragobete, să-mi aduci o floare.

Iubirea sub semnul Dragobetelui - Michaiela Boancăș

Michaiela Boancăș
             Italia

                   SĂ VII DE DRAGOBETE!

     Bădită-ți mai aduci aminte, ciresul de la poartă?
          Eu răzimam pălandul, iar tu, privirea îmi furai,
               Stam ore-n sir, nu ne ziceam nimica. Și iată,
                    acum aș vrea s-apari... feciorul cum erai!

                         Acum, as avea atât de multe ca să-ți povestesc
                              Ți-aș spune câte-n soare și în stele...
                                    Nu mi-ar mai fi rușine... în ochi să te privesc,
                                         Și când răsare luna, ți-as da buzele mele!

                                              Bădită, nu ți-ar fi dor, odată să mai treci?
                                                   Îți las poarta deschisă și lampa-i la perete,
                                                        Cireșul a crescut, vezi, trebui să te-apleci...
                                                              Poate ajungi să vii... acum, de Dragobete!

                                                     EU DE DRAGOBETE!

                                                                        Dragii mei... cum se vorbește,
                                                                   Știți, trăiesc prin țări străine,
                                                              Dar nu am uitat că mâine...
                                                         Se iubește româneșteeee!

                                                    Și-atunci eu m-am pus pe treabă
                                               Ochelari-am pus pe nas...
                                          Și pe voi am să vă las
                                     Și-am să butonez în grabă.

                                     Cum ce butonez? Tabletul...

                                          Poate am puțin noroc,
                                               Dacă dau așa... cu foooc,
                                                    Să-mi găsesc și eu iubitul.

                                                Se uită mâțul la mine

                                           Toarce și el a mirare
                                      Parc-aș fi o „fată mare"...
                                 Dar ce-aștept, și de la cine?

                                                     Mă-ntorc fain către perete

                                                          Mi-a trecut vremea și gata...
                                                                Și închid frumos tableta,
                                                                      Să vă pup, de Dragobete!

                                                             ARIPI DE IUBIRE

                                                                         De mi-ar da Dumnezeu aripi
                                                                    Ca să zbor până la tine
                                                               Peste văi și munții falnici,
                                                           Să te-nvălui în iubire.

                                          Să-ți cuprind fața în palme
                                     Și să-ți spun soapte de-amor,
                                Să-ți sorb privirile calme
                           Cuprinse de-același dor.

                                                                          Și învăluiți în ceața
                                                                     Dragostei ce ne-nconjoară,
                                                                Să-ți sărut iubite fața
                                                           Cum făceam odinioară.

                                          După care-a mele aripi
                                     Se pot frâge, pot să cadă,
                                Peste văi, și munții falnici
                           Că... te-am mai iubit odată!

Iubirea sub semnul Dragobetelui - Ioana Bocicu

  Ioana Bocicu - Gura Humorului, jud. Suceava  

                                                        DRAGOBETE

                                                  Râsete și chicoteli, veselie mare,

                                                  Un alai de fete,  pe alee s-a oprit

                                             Și unui tânăr îi dădeau târcoale, 

                                             Ce le privea nedumerit.

                            Pe loc, el  taina le-o dezleagă,

                                 Și patima cea veche în el se reaprinde,

                                      Oare pe care din ele să aleagă?

                                           Și timid, pe una-n brațe o cuprinde. 

                                                            Avea ceva ce-l îndemna s-o cucerească,

                                                       Tânără, frumoasă, cu părul blond ca spicul,

                                                  Nu prea avea curaj să îndrăznească,

                                             Dar pe loc, de ea s-a-ndrăgostit voinicul.

                            Dorințele aprinse le dădeau târcoale,

                                 Iubirea se zbătea  în ei pe îndelete, 

                                      Și dintr-o dată,  i-a furat o sărutare...

                                           Chiar sub privirea celorlalte fete.

                                                            Apoi sfios, o cuprinde-n brațe strâns,

                                                       Căci dragostea face minuni, se pare,

                                                  Duios,  ea cu palma fața i-a atins

                                             Și-i  fericită  în marea lui strânsoare.

                                            Între ei se naște o poveste de iubire,

                                                 Neluând în seamă celelalte fete,

                                                      Care-i priveau, simțind un pic dezamăgire,

                                                           Că nu le-a sărutat, frumosul Dragobete.

                                                           IUBIRE DE DRAGOBETE

                                                                        Luna apare și celor doi le zâmbește,

                                                                   În jurul ei, steluțe una câte una se ivesc,

                                                              Feciorul privind-o atent, cu dor îi șoptește:

                                                         -Hai să fugim în lume, doar știi că te iubesc!

                                           Privirea lui pătrunzătoare o-nfioară,

                                     Și se tot întreabă dacă o iubește,                      

                                Sau luna hoață îi păcălește astă seară?

                           Totuși intră-n jocul lui și îi zâmbește.

                                                                         Nu va putea pleca cu el așa departe,

                                                                    Chiar de i-a jurat o veșnică iubire,

                                                               În lumea lui pe nimeni nu cunoaște,

                                                           Dar se va putea-ntâlni c-o marea fericire. 

                                           El este zeu, iar ea o simplă muritoare,

                                      Și în lumea lui sunt multe stele,

                                 Degeaba îi spune cu mare ardoare,

                            Că ea... e mai frumoasă decât ele.

                                                                          Auzise din vecini, că-l cheamă Dragobete,

                                                                     Că e un zeu al dragostei fără sfârșit,

                                                                Că e mereu înconjurat de multe fete,

                                                           De ce tocmai de ea s-a-ndrăgostit ?

                                            În trupul ei a tresărit fugar acel fior,

                                       Și inima curată nu-i mai aparține,

                                  În suflet îi pătrunde-ncet un mare dor,

                             Și toate pe acest Pământ îi par străine.

                                                                          Privind spre cer, spre Luna argintie,

                                                                     Păcatul ei din gând cu foc o mistuia,

                                                                Speranța din sufletu-i trist, iar îi reînvie,

                                                           În timp ce Dragobete, iubirea îi șoptea.

                                            De trupul său celest, încet ea se lipea,

                                       Și inima începe să-i bată nebunește,

                                  Pe Dragobete cu toată ființa și-l dorea

                             Și-o stea căzând, iubirea lor pecetluiește.