Scriitori Contemporani - Maria OPREA, Îndemn

Maria OPREA - România

                                     ÎNDEMN

                              îmbrăcați fete degrabă

                                   ia noastră din străbuni

                                        cusută cu fir de suflet

                                             numai pentru oameni buni

                                                  arnici roșu-n alb încape

                                                       dorul strâns și prins pe ață

                                                             a-mbrăcat cu el bunica

                                                                  o trăire-n dimineață

                                                                                       a pus buna, râs și cântec

                                                                                  pe pieptar și pe maramă

                                                                             flori și frunze,curcubeul

                                                                        închinarea la icoană

                                                  și ne-a lăsat moștenire

                                                       scrisul ei pe pânza deasă

                                                            să trăim în bucurie

                                                                 tot purtând ia aleasă

                                                                 sânziene-n ii străbune

                                                                      ne mândrim astăzi cu toții

                                                                           aduc cinste țării noastre

                                                                                purtând ia- toți nepoții

„Mărțișor - tradiție daco-tracă” - Marilena Perijoc

    Marilena Perijoc
Giurgiu, jud. Giurgiu

                         BĂTRÂNA DOCHIA

                       Bătrâna Dochia avea o fiică

                            Ce era vitregă, nu o iubea.

                                 Urând-o a trimis-o pe cea mică

                                      La un izvor în plină vreme rea.

 

                                           Să-i spele o haină și să i-o albească

                                                Chiar dacă iarna-i îngheța pe toți.

                                                     Iar fata a încercat să reușească,

                                                          Să spele haina neagră n-avea sorți.

                                                                          Atunci în calea ei văzând cum plânge

                                                                     A apărut un bărbat, Mărțișor,

                                                                I-a oferit o floare ca un sânge

                                                           Cu alb pe-alocuri și miros ușor. 

 

                                                      A sfătuit-o să creadă-n magie

                                                 Și să încerce haina a o spăla.

                                            În suflet o speranță îi învie,

                                       Ea haina încă o dată curăța.

 

                       Iar Dochia mirată de ce vede

                            Privi atentă, floarea i-a zărit,

                                 C-a venit primăvara prinse- a crede,

                                      Cu turmele spre munte a pornit.

 

                                           În mersul ei a aruncat cojoace

                                                Gândind că soarele va apărea,

                                                     Dar venind, frigul, prinse să se joace

                                                          În vârf de munte, era vreme rea.

 

                                                                          Iar ea și oile au devenit pietre,

                                                                               Sub ochii tânărului Mărțișor.

                                                                                    Bine cu rău se luptă-n multe vetre,

                                                                                         Albul și roșul au rămas simbol.

                                                                                         LEGENDA PRIMĂVERII

                                                                                   Legenda primăverii ne-amintește

                                                                              De o fetiță ce iubea dreptatea.

                                                                         Părinții, frații ei în răutate,

                                                                    Într-un deșert și-au construit cetatea.

 

                                                               Iar într-o zi fetița Primăvara

                                                          Din fumul negru-al urii a evadat.

                                                     Cu capu-n jos mergând și-a dus povara

                                                Chemată magic de un glas înfundat.

 

                          Și obosită a căzut se pare

                               Pentru-a ajunge-ntr-un loc mai frumos,

                                    Sărăcăcios, într-o lumină mare

                                         Căci era casa Domnului Hristos.

 

                                              Dorința ei a fost să se răzbune

                                                   Pe răul ce-a cuprins familia,

                                                        Iar Dumnezeu sperând la fapte bune

                                                             Trimise frigul în deșert să-i ia.

 

                                                                                    Cuprinși de remușcări se tânguiră

                                                                               Cerându-și fata dragă înapoi.

                                                                          Și auzindu-i aceasta se miră,

                                                                     Dorind să-i ușureze de nevoi.

 

                                                                În chip de înger pe pământ trimisă

                                                           Natura înverzea unde pășea,

                                                      Familia poveste lasă scrisă,

                                                 Ne-o aminti să nu facem ca ea!

                                                        MĂRȚIȘORUL

                                                   Soarele zâmbeşte mândru

                                              Arătând la toţi în cale,

                                         Că-n pădurile de cedru

                                    Primăvara merge agale.

                                    Fericită împleteşte

                                         Fir de aţă într-o magie,

                                              Vrea să lase în ferestre

                                                   Semn de mare bucurie.

                                                         Roşul ce trezeşte a viaţă,

                                                    Albul tot purificând,

                                              Din măreţu-i ghem de aţă

                                          Talismane împărţind.

                                          Bucuria ei se întinde,

                                               Toate se trezesc la viaţă.

                                                    Fetele la piept şi-or prinde

                                                         Şnurul împletit din aţă.

                                                          Mai apoi spre mândrul soare

                                                     Vor înălţa ca o rugă

                                                 Mărţişoare rugătoare,

                                            Pistruii să nu le-ajungă!

Iubirea sub semnul Dragobetelui - Ioana Bocicu

  Ioana Bocicu - Gura Humorului, jud. Suceava  

                                                        DRAGOBETE

                                                  Râsete și chicoteli, veselie mare,

                                                  Un alai de fete,  pe alee s-a oprit

                                             Și unui tânăr îi dădeau târcoale, 

                                             Ce le privea nedumerit.

                            Pe loc, el  taina le-o dezleagă,

                                 Și patima cea veche în el se reaprinde,

                                      Oare pe care din ele să aleagă?

                                           Și timid, pe una-n brațe o cuprinde. 

                                                            Avea ceva ce-l îndemna s-o cucerească,

                                                       Tânără, frumoasă, cu părul blond ca spicul,

                                                  Nu prea avea curaj să îndrăznească,

                                             Dar pe loc, de ea s-a-ndrăgostit voinicul.

                            Dorințele aprinse le dădeau târcoale,

                                 Iubirea se zbătea  în ei pe îndelete, 

                                      Și dintr-o dată,  i-a furat o sărutare...

                                           Chiar sub privirea celorlalte fete.

                                                            Apoi sfios, o cuprinde-n brațe strâns,

                                                       Căci dragostea face minuni, se pare,

                                                  Duios,  ea cu palma fața i-a atins

                                             Și-i  fericită  în marea lui strânsoare.

                                            Între ei se naște o poveste de iubire,

                                                 Neluând în seamă celelalte fete,

                                                      Care-i priveau, simțind un pic dezamăgire,

                                                           Că nu le-a sărutat, frumosul Dragobete.

                                                           IUBIRE DE DRAGOBETE

                                                                        Luna apare și celor doi le zâmbește,

                                                                   În jurul ei, steluțe una câte una se ivesc,

                                                              Feciorul privind-o atent, cu dor îi șoptește:

                                                         -Hai să fugim în lume, doar știi că te iubesc!

                                           Privirea lui pătrunzătoare o-nfioară,

                                     Și se tot întreabă dacă o iubește,                      

                                Sau luna hoață îi păcălește astă seară?

                           Totuși intră-n jocul lui și îi zâmbește.

                                                                         Nu va putea pleca cu el așa departe,

                                                                    Chiar de i-a jurat o veșnică iubire,

                                                               În lumea lui pe nimeni nu cunoaște,

                                                           Dar se va putea-ntâlni c-o marea fericire. 

                                           El este zeu, iar ea o simplă muritoare,

                                      Și în lumea lui sunt multe stele,

                                 Degeaba îi spune cu mare ardoare,

                            Că ea... e mai frumoasă decât ele.

                                                                          Auzise din vecini, că-l cheamă Dragobete,

                                                                     Că e un zeu al dragostei fără sfârșit,

                                                                Că e mereu înconjurat de multe fete,

                                                           De ce tocmai de ea s-a-ndrăgostit ?

                                            În trupul ei a tresărit fugar acel fior,

                                       Și inima curată nu-i mai aparține,

                                  În suflet îi pătrunde-ncet un mare dor,

                             Și toate pe acest Pământ îi par străine.

                                                                          Privind spre cer, spre Luna argintie,

                                                                     Păcatul ei din gând cu foc o mistuia,

                                                                Speranța din sufletu-i trist, iar îi reînvie,

                                                           În timp ce Dragobete, iubirea îi șoptea.

                                            De trupul său celest, încet ea se lipea,

                                       Și inima începe să-i bată nebunește,

                                  Pe Dragobete cu toată ființa și-l dorea

                             Și-o stea căzând, iubirea lor pecetluiește.

Iubirea sub semnul Dragobetelui - Ileana- Cornelia Neaga

       



Ileana-Cornelia Neaga
Ribița - jud. Hunedoara

                 DE NU M-AI CHEMA ...

                -  De nu m-ai chema iubire

               Când suspin de dor te-ar frânge

               Aș fugi așa-n neștire

               Cu lacrimi amare-aș plânge.

                              -  De nu m-ai chema pe nume

                              M-aș pierde prin amintiri

                              Tristă colindând prin lume

                              Pălind dor și trandafiri...

                                        -  De nu m-ai chema degrabă

                                        Urma o să-mi pierd pe văi

                                        Printre tufele de nalbă,

                                        Oftând după ochii tăi...

                                                  -  De nu m-ai chema să-ți stâmpăr

                                                  Setea buzelor pârlite,

                                                  Tu m-ai condamna să sufăr

                                                  Iad în flăcări, tu, iubite.

                                                          DOI FECIORI

                                                                            Oare-o fi vreo sărbătoare

                                                                       Pregătirea-i așa mare?!

                                                                  Frezii, lalele-n buchete

                                                             Pentru noi, ori pentru fete?

                                                        Roșii sunt vitrinele

                                                   Cu săgeți, inimile,

                                              Perinuțe, ursuleți,

                                         Inimioare, pufuleți!

                                    Peste tot unde privesc

                               Îi scris mare << TE IUBESC >>

                                           Pe Facebook, televizor

                                                Înștiințară-l nost’ popor

                                                     Că vine un Valentin

                                                          În case, noi să-l primim,

                                                               Din America în dar

                                                                    Un sfânt nou în calendar!

                                                       -Potoliți-vă, măi fete

                                                  Noi avem pe Dragobete!

                                             Ficior fain, ficior fălos

                                        Vrednic îi și drăgăstos.

                                   El aduce primăvara

                              Și în inimi, alinarea.

                         În case voi să-l primiți

                    Cu dragoste să-l cinstiți

               Și uitați de sfântul vost’

         Dragobetele-i, a nost’!

                                                DOI PEȚITORI

                                                 -  Parodie  -

                          Are mama două fete, fete mari de măritat

                          Suntem harnice și culte, cele mai mândre din sat.

                          Româncuțe adevărate,  s-a dus zvonu`-n patru zări

                          Și-au venit  și pețitori de pe-aici, de peste mări.

                          Cel dintâi o-ajuns devreme c-a venit motorizat

                          Cu un Harvey  argintiu, peste-ocean `nmatriculat,

                          Alt flăcău și el călare dar pe-un roib roșu, țintat.

                          N-au venit cu mâna goală cu daruri ne-au gratulat.

                          Cel cu creastă de cocoș și cu belciuge în nas

                          (Bag de seamă n-avea brici, că obrazul nu și-a ras!)

                          Ne-a adus un urs de pluș și vreo zece inimioare,

                          Celălalt, flori de  pe câmp și doruri la cingătoare!

                          Unu-avea geacă cu ținte și un vultur tatuat,

                          Celălalt, cămașă albă strânsă-ntr-un  chimir brodat.

                          Unu-avea căști pe urechi, țopăia-ntr-un ritm drăcesc,

                          Celălalt, cu pasul lin juca-n brâu pădurenesc.

                          Sora mea bățoasă-n fire, cu un stil emancipat

                          Bale-i curseră la gură după cel metalizat.

                          Dar tăicuța c-uitătura și mâna pe brăcinar

                          O coborî dintre nori, făr` s-o atingă măcar!

                          Doi feciori  cu-asemănări de la cer pân` la pământ!

                          Am ales pe Dragobete să îl iau cu legământ.

                          Crescuți de aceleași mame dar în culturi diferite

                          Valentin  ducă-se-n lume, nu ține la jurăminte!