Silvan G. ESCU
România
EMOŢIA DORULUI
Mă fură gândul și mă poartă în silaba ta și mi-o oferă să-i fiu voce.
Îmi țin lacrima în colțul ochiului,
La orice emoție ce-o am se varsă
Îmi curge-n barbă şi faţa-mi este arsă,
Se strânge şi-ajunge în marea dorului,
A dorului feciorului. Al tău, tu Făt Frumos
Cu aur în plete, cu vers ba sprințar, ba duios,
Cu inima caldă, cu chipul mirat, curios,
Lăsat-ai în urmă-ți pe veci trecut luminos.
S-a născut iarna și a plecat vara, ocupând - singur stăpânitor - întreaga primăvară a poeziei românești dintotdeauna - de ieri, de azi, de mâine. În fierbințeala verii, când - sătul să tot vadă moartea dându-i târcoale - și-a luat cu el pana măiastră, a prins muza de mână și au plecat împreună în lumea poemelor veșnice.
A ars ca o flacară, a ars puțin ca timp, dar în același timp a ars mult, ca intensitate, întindere şi profunzime. Iată de ce nu putea fi iubit de unii, nici atunci, în vremea existenței și creației sale și nici acum după atâta vreme, când doar creația sa, ea singură îi stânjenește într-atât încât îi strivește cu forța ei?
Te conjur nu-nchide ochii iar,
Rogu-te, ține-i un pic deschiși
Să pot privi în ei cu ochii-mi plânşi,
Urmând cărarea dorului pierdut,
Plecat în veșnicia timpului, demult.
La gâtul tău eșarfa vremii de-o anin,
Te rog să o păstrezi. Promit să vin.
Omagierea zilei sale de naștere și a celei de despărțire a sufletului de trup pare o obligație pentru români și se face ca o obositoare rutină. Când de fapt ar trebui amintit în fiecare zi de 15 a fiecărei luni.
Îmi reazăm urechea de ușa cerului și ascult. E liniște, poetul își scrie testamentul. De mi-ar lăsa și mie măcar o virgulă!
Iată de ce:
Aseară m-am întâlnit cu Eminescu
În casa sa din mintea mea,
De vis era cea casă, eram în vis,
Ședea absent pe scări și mă privea,
Iar eu credeam că sunt în paradis.
Privindu-mă în ochi, cu glasul stins mi-a zis:
Salut, parcă te știu, nu ești cumva Geescu?
Nevrând să-l necăjesc, un pic l-am contrazis:
De fapt, maestre, eu sunt un oarecare Escu.
S-a stins încet, ducându-se mereu. Și a plecat atât de departe, de parcă nu ar mai fi vrut nici măcar el să se ajungă pe sine din urmă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu