România

România

marți, 12 iunie 2018

Scriitori contemporani - Emil DINGA, De mortem (V)










Emil DINGA - România


                        
                    Inedite (din volumul în pregătire Voluptatea tristeții)

           DE MORTEM (V)

E o tăcere-adâncă, lichidă și vâscoasă,
     Ce nu se vede unde începe sau sfârșește,
          Ca o pădure veche, de tot întunecoasă,
               Din care să mai iasă nimic nu reușește,

                    Și tot ce simțul știe și recunoaște-ndată
                         Că-i pipăit, lumină, gust, sunet, ori mireasmă,
                              De-acolo nu răzbate nici unul, niciodată,
                                   Ascunse-s pentru lume, ca sub catapeteasmă.

                                        Această ne-vorbire, această ne-vedere
                                             E taina ce-nspăimântă ce-i muritor și viu,
                                                  Nu nesfârșita vreme de mistică ședere,
                                                       Ci netezimea plată, ca un etern laviu,

                     În care se îneacă ce-a fost distinct în sine,
                          Și nu mai poate,-n urmă, să spună-acolo ce e,
                               Căci nu mai sunt istorii, și nu mai sunt destine,
                                    Și nu mai e simțire, și nu mai e idee,

                                         Ci-un tot în care totul se-ntoarce tot în tot,
                                              Muțenia e, astfel, trecută în consemn,
                                                   Căci de la începuturi un nevăzut despot
                                                        A zăvorât ieșirea pentru oricare semn.

                     Și orice-ncearcă numai să iasă din muțime
                          Este întors pe dată la locul de pornire,
                               Și nu e silnicie, orbire sau cruzime,
                                    Ci este chiar ființa înveșmântată-n fire.

                                         Căci marea de tăcere e-un sorb ce-nghite ceea
                                              Ce-și pierde ființarea, și-ntoarcere nu este,
                                                   Și în zadar încearcă mereu teodiceea
                                                        Să construiască-o punte, să spună o poveste.

                                         Tăcerea ne-nconjoară dincolo de simțire,
                                              De-acolo nici un geamăt nu va mai reveni,
                                                   Căci ființarea are un frate de-nsoțire,
                                                         Și-acesta-i neființa care vom deveni.





                                               
                                                  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu