Emil DINGA - România
Inedite (din volumul în pregătire Voluptatea tristeții)
DE MORTEM (V)
E o tăcere-adâncă, lichidă și vâscoasă,
Ce nu se vede unde începe sau
sfârșește,
Ca o pădure veche, de tot întunecoasă,
Din care să mai iasă nimic nu reușește,
Și tot ce simțul știe și
recunoaște-ndată
Că-i pipăit, lumină, gust, sunet, ori
mireasmă,
De-acolo nu răzbate nici unul,
niciodată,
Ascunse-s pentru lume, ca sub
catapeteasmă.
Această ne-vorbire, această ne-vedere
E taina ce-nspăimântă ce-i muritor și
viu,
Nu nesfârșita vreme de mistică ședere,
Ci netezimea plată, ca un etern laviu,
În care se îneacă ce-a fost distinct în
sine,
Și nu mai poate,-n urmă, să spună-acolo
ce e,
Căci nu mai sunt istorii, și nu mai
sunt destine,
Și nu mai e simțire, și nu mai e idee,
Ci-un tot în care totul se-ntoarce tot
în tot,
Muțenia e, astfel, trecută în consemn,
Căci de la începuturi un nevăzut despot
A zăvorât ieșirea pentru oricare semn.
Și orice-ncearcă numai să iasă din
muțime
Este întors pe dată la locul de
pornire,
Și nu e silnicie, orbire sau cruzime,
Ci este chiar ființa înveșmântată-n
fire.
Căci marea de tăcere e-un sorb
ce-nghite ceea
Ce-și pierde ființarea, și-ntoarcere nu
este,
Și în zadar încearcă mereu teodiceea
Să construiască-o punte, să spună o
poveste.
Tăcerea ne-nconjoară dincolo de
simțire,
De-acolo nici un geamăt nu va mai
reveni,
Căci ființarea are un frate de-nsoțire,
Și-acesta-i neființa care vom deveni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu