Ioan Ganea-Christu
București
DE-ALE DRAGOSTELOR
Am tot încercat
să descriu mici momente din adolescenţă despre o persoană dragă de atunci şi
pururea. Nu-mi ieşea, pentru că un prim scop a fost să-mi arăt calităţile
pentru a o face să regrete că nu m-a observat suficient şi nu a nutrit aceleaşi
sentimente, la timpul potrivit.
Dar, ce vină poate să aibă!? Mi-am
găsit singur răspunsul şi-atunci... am renunţat. Peste un timp iar mi-a
încolţit ideea: măcar să scriu pentru mine. Viaţa e scurtă, a avut momentele
ei, poate ar putea delecta pe cineva care le-ar citi cândva şi ar găsi ceva
comun în aceste trăiri.
Prima atracţie mai serioasă datează
din clasa a doua. Mai toţi colegii la acea vârstă se lăudau fantezist că au
făcut şi au dres cu fata căreia i s-a potrivit de minune o poreclă „angelică” pe
măsura chipului şi comportamentului, excelând în tot ceea ce făcea.
Vorbeam (scriam) de memoria vizuală
dezvoltată (în defavoarea altor forme, ca de exemplu cele cu referire la date
istorice, cronologie, numere de telefon, nume de artişti, versuri) astfel încât
pot să descriu după 45 de ani, cum era îmbrăcată persoana de care pomenesc şi
care mi-a acceptat invitaţia la patinoar: un pulover din melană, moale,
tricotat manual, bleu cu ornamente albe (ca florile de gheaţă pe geamuri) la
manşete, poale şi guler, cu o căptuşeală (rar întâlnită la asemenea articol de
vestimentaţie) din mătase albastră; mănuşi albe, croşetate dintr-un material
buclat, puţin cam aspru la atingere (constatare în timpul celor două ore ale
programului de patinaj, plus drumul); o căciulă, garnitură din acelaşi material
cu al puloverului, care avea un ciucure atârnat la distanţă apreciabilă. Am
reţinut şi melodia, şlagăr al vremii, difuzată de câteva ori în timpul
programului, Nights in White Satin interpretată
de formaţia The Moody Blues...
Nu mi-am dat seama dacă atracţia era
doar unilaterală şi nici nu m-am lăudat cu această ieşire. Am păstrat amintirea
pentru mine, inclusiv parfumul degajat din fularul asortat.
Prin ciclul doi al şcolii generale,
odată cu venirea în clasa noastră a unui nou coleg, destul de studios şi parcă
mai retras, s-a închegat o prietenie specifică vârstei, un caré de prieteni
care s-a sudat şi a durat până puţin după începerea liceului, când ni s-au
despărţit drumurile.
M-a marcat o întâmplare din clasa a
opta, tocmai la aniversarea acesteia: erau peste zece invitaţi, bună
dispoziţie, nimic deosebit faţă de alte zeci de astfel de petreceri
adolescentine.
Dar, apare un moment după tăierea
tortului şi La mulţi ani! - urile
respective, în care prietenul comun, nu ştiu din ce motive (doar am încercat
să-mi imaginez câteva variante) m-a rugat ca la următorul dans să-i transmit
fetei că firava relaţie nu-şi are rost sau viitor, fără nici o altă
explicaţie...
Am acceptat cu greu, momentul era
cel mai nepotrivit posibil, iar eu la fel de nepotrivit ca persoană de
transfer. Ţineam atât de mult la ea, încât eram fericit de fericirea ei, chiar
cu cel pe care mi se părea că îl preferă ...
S-a dus atmosfera petrecerii,
fiecare din noi trei rămânând un timp cu regretele specifice...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu