 |
| Violetta Petre - Constanța |
MINCIUNI CU POLEIELI ASTRALE
Şi m-ai uitat,
ca pe-o-ntâmplare, cum uită luna să mai plece,
Când dimineaţa-şi strigă zorii pe visele ce încă dorm.
Şi câte-mi mai jurai, iubite, şi eu credeam că nu-ţi va trece
Nicicând iubirea primitivă, pe piatră, scrisă cuneiform.
Era pe
la-nceputul lumii, când timpul mai plutea-n derivă,
Nici nu ştiam ce e cuvântul, şi cine suntem nu ştiam;
Pe-un colţ de stea, la masa verde, alături îţi eram convivă,
Doar tu şi eu, din cina vieţii, un singur măr îl împărţeam.
Eu nu ştiam că
sunt femeie şi nici că Eva mi se spune,
Doar ochii tăi sorbeau nectarul din buzele ce fremătau;
Aveam să-ţi spun mult mai târziu, cu glasul stins, Adam, pe nume,
Dar nu ştiai că eşti bărbatul căruia-ntâi o să mă dau.
Poveşti de
adormit copiii, minciuni cu poleieli astrale!
Le scriu acum, ca o nălucă, printre poeme alergând,
Când m-ai uitat, ca pe-o-ntâmplare şi pe tărâmuri australe
Ai îngropat iubirea noastră, ca pe o aripă de gând.
FLUTURI NEGRI, FLUTURI ALBI
De vin fluturii
la mine, să danseze menuet,
Pe un umăr rămas liber de o lacrimă de dor,
Să nu mi-i ucizi străine, îi adun în alfabet,
Să îţi scriu poemul clipei, pentru noi, nemuritor.
Lasă-i să-şi
trăiască visul, visul lor de catifea,
Într-o noapte de poveste, ce se termină în zori!
De le-atingi aripa vie, doar cu un sărut de nea,
Amputat le este zborul şi orfani sunt de culori.
Chiar iubirea îi
omoară, cu-ale ei grele poveri;
Hai, iubeşte-mă pe mine, ţi-am lăsat umărul drept!
Eu duc anii grei pe umeri şi-mi duc zilelele de ieri
Şi mai pot să duc durerea, când pe tine te aştept.
De vin fluturii
la mine, pe un umăr îi aşez.
Doar piveşte-ne, străine, de departe să ne vezi,
Cum ne vindecăm aripa frântă,-n valsul vienez!
Şi-n decoru-acesta magic, poţi să ne abandonezi.
Fluturi negri,
fluturi albi, de veniţi, în ochii mei
Să-mi aduceţi primăvara, pe o ramură de tei!
SĂRUT ÎN ȘTREANGUL UITĂRII
Ce iarnă polară
mă-nghite flămândă,
Când te răsfoiesc prin poeme de dor!
Mă doare când trec prin zăpada imundă
Şi paşii spre tine-i sufoc şi-i omor.
E-un ger mai
năprasnic decât însăşi moartea
În braţele tale...Şi cât m-au iubit!
Şi zâmbetul ţi-este mai negru ca noaptea
Şi când îmi răsari, parcă-mi eşti asfinţit.
Arunc cu
blesteme, nimic nu te-atinge.
Ascunzi bumerangul în replici ce dor
Dar, nu ştii, străine, că-n mine se stinge
Cu-a ta răzbunare, iubirea-mi, uşor.
Şi ninge pe-o
parte de lume albastră
Cu vise amare şi stropi de venin.
Şi ninge cu sânge pe dragostea noastră
Când mierea se scurge din foi de pelin.
Ce iarnă polară îmi
eşti de o vreme!
Îngheaţă poeme pe buze de vers,
Sărutul, în ştreangul uitării, azi, geme
Şi plânge în mine-un întreg univers.
