Dragobete, Sărbătoarea Iubirii la români - Rodica Constantinescu

Rodica Constantinescu - București

                                         ZBURĂTORITUL DUPĂ FETE

                                  În zorii zilei pe cine credeți c-am văzut ?
                                  Pe Baba Dochia cu suta-i de cojoace,
                                  Mergea zorită tare pe drumul cel abrupt
                                  Gesticulând haotic, nervoasă, n-avea pace.
                                  - Hei babo, de ce alergi prin lume aiurită ?
                                  Așteptă-mă un pic şi-ascultă al-meu cuvânt !
                                  Nu mai umbla zăludă, ci fii mai socotită,
                                  Oprește-ți pasul rece și aripa de vânt !
                                  Atuncea stă pe loc un pic întrebătoare,
                                  Apoi vorbeşte-ncet privind cam speriată,
                                  - Pe Dragobete-l caut prin munţi şi pe cărare, 
                                  E fiul meu zănatic ce poartă o săgeată. 
                                  - Da, l-am văzut băbuţo, era tare grăbit,
                                  Însă mi-a mângâiat uşor a mea suflare,
                                  Tu ai uitat pe semne că timpu-i de iubit ,
                                  Iar fiul tău aduce la doruri dezlegare.
                                  Pe vârful dealului acolo sus, spre cer,
                                  Se-nalță focul sacru, e rugul de iubire,
                                  Se aud descântece care în veci nu pier, 
                                  Cuvinte magice ce duc spre nemurire.
                                  Privește către râu, se-adună dalbe fete, 
                                  În mâna lor degrabă zăpadă au topit,
                                  Cu ea își spală trupul în zi de Dragobete
                                  Căci este de la zâne un leac pentru iubit.
                                  Flăcăii aleargă-n cete la zburătorit
                                  Prinzându-şi fiecare codana mult dorită,
                                  O îmbrățișează strâns cu dor neostoit,
                                  Visând că este aleasa, de Dumnezeu sortită.
                                  Feciorul tău zburând, în univers presară
                                  Petale de iubire şi-n suflet nou avânt,
                                  Ne dăruiește tainic parfum de primăvară,
                                  O clipa de speranţă în trupuri și cuvânt.