Carmen MITRACHE
România
APE ȘI STÂNCI
Azi plouă-n mine. Timpul mă alungă.
Azi nu mai văd. Azi nu mai simt. Azi tac.
Mă-nchid în cercuri care mă obligă
În stânca rece, tristă, să mă-mbrac.
Şi stau acolo, împietrită-n timp
Cu zâmbetul zbătându-se să iasă
Şi cu picioarele înfipte-adânc
În lumi ce nu mai vor să mă primească
Şi trag de mine cele două stări
La poluri diferite de cuvinte
Eram doar foc, acum, sunt doar pământ,
Doar şoapta râului vrea să mă alinte.
Un râu ce-ncearcă să strecoare-n mine
Timpuri străvechi, cu patimi prea adânci.
Un drum săpat cu sete.
E o taină.
Ştiută doar de ape şi de stânci.
Voi nemuri în peştera creată
De chinul apei care a străpuns
În ani şi ani o inimă în piatră.
Dar şoapta râului, nu mi-e deajuns.
Şi am ales să tac. Deşi vorbeşte
Primejdia de a mă prăbuşi.
Căci râul este rece şi loveşte
Mai repede decât pot eu trăi.
Îngusta lume dintre apă-stâncă
Mă strânge-n orizonturi fără zbor.
Azi nu mai simt. E noaptea prea adâncă
Şi norii cad pe mine. Dar nu mor.
Nu mă mai zbat. Îmi accept neputinţa
Încerc să m-adaptez în noul corp
Eu am plecat. Astăzi îmi ştiu sentinţa.
Dar încă sper, iubind, să mă întorc.
E CIUDAT
Îmi beau, singură, vibrând, amintirile
Pe pridvorul tăcerii. E întuneric,târziu.
Paginile roase, răsfoite de vreme
Se deschid. Ceru-i
trist, vineţiu.
Bate vântul. Mi-e frică, mi-e noapte
De atâta prezent din trecut,
Demodat, timpul geme, în şoapte
Ating aerul să mă simt, dar mă rup.
Golul din suflet tot dă peste margini
Euforică, beau doar din vină. Şi ţip.
Vitalul cortegiu al îndoielilor mele
Se adună din nou. Mă afundă în vid.
Reproduc, sistematic, tabloul tăcerii
Şi tot beau din esenţa neschimbată în timp
Recunosc pretutindeni eroarea plăcerii
Şi încerc să-i dau rost. Mă amăgesc. Tac şi strig.
Început de sfârşit când bei singur... din tine
Un apus, vinovat, al iubirii inspir.
O ciudată visând la o altfel de lume...
Asta sunt. Şi ciudat. Tot iubire respir...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu