Viorica TOACA-OSIPOVA
Republica Moldova
OAZA TA DE FERICIRE
Vreau să fiu oaza ta de fericire
Picătura de rouă în ziua secetoasă
Vreau să fiu raza de lună argintie,
Ce ar străluci în noaptea întunecoasă.
Vreau să fiu regina universului tău
Să te am mereu în preajmă, zi și noapte
Iar tu să-mi fii împăratul sufletului meu
Să nu știm de tristețe și singurătate.
Vreau să fiu o permanentă tulburare
Gândul la Noi să te țină în captivitate,
Făcând toate nopțile incendiare,
Iar zilele reci să-ți pară sufocate.
Vreau să fiu o apă lină curgătoare
Pe corpul tău să mă preling șiroaie
Din zilele urâte să te fur, ca o răpitoare,
Ducându-te în a iubirii vâlvătaie.
Vreau să-ți umplu visele cu pasiune
Să fiu motivul acțiunilor nechibzuite,
Lăsând să ne judece toată lumea,
Să-nmulțim zilele noastre fericite.
Suntem doar noi doi, în asta e puterea
Avem aceiași patimă în inimă ascunsă
Slăbiciuni, năravuri chiar și durere
De aceleași fantezii mintea e pătrunsă.
Cu grijă vom păzi iubirea noastră de ispite
De cuvinte feroce spuse la întâmplare
De concluzii, luate din furie, pripite
De orgoliu, invidie și îngâmfare.
PRIMĂVARĂ ÎNTÂRZIATĂ
În leagănul dimineții încă reci
dorm mugurii și bobocii de floare
vântul se rostogolește pe poteci
raza de soare strălucește nepăsătoare.
Frigul aleargă neprihănit
printre florile ce stau răzlețe
care în ciuda lui au înflorit,
demonstrând cât sunt de îndrăznețe.
Primăvara a cam întârziat
undeva, de unde nu vrea să plece
păsările zboară agitat,
împrăștiind cu aripile văzduhul rece.
DURERE
Prea devreme adormite
printre copacii uriași
stau satele îmbătrânite
lipsite acuma de urmași.
Casele ascunse-n ceață
sunt joase și învechite
ici colea câte o nuanță
încearcă viața să imite.
O bufniță prezicătoare,
de pe un copac pe altul
cu vocea ei respingătoare
bagă-n frică tot satul.
De la țipătul isteric
ce rupe amorțeala nopții
latră câinii în întuneric
unii la alții rânjind colții.
Când gălăgia se ascunde
monoton, parcă plângând
un sunet jalnic se aude
aruncat pe străzi de vânt.
Scârțâie o poartă ruginită
la care nu s-a pus zăvorul
ea parcă strigă răgușită
stăpânilor ducând dorul.
Într-o fereastră o lumânare
toată noaptea stă de veghe
o umbră fără alinare
e întristată la priveghe
Iar dimineața încă o casă
o să rămână-n sat orfană
aceasta-i soarta nemiloasă
într-o lume contemporană.
Prea devreme adormite
fără speranță rând pe rând
sate bătrâne, părăsite
din zi în zi intră-n pământ.
ECHILIBRATĂ
Nu poți să rănești...
nu poți să rănești o femeie,
care știe ce merită
și ce vrea cu adevărat...
pentru care spectru de culori
este paleta sentimentelor,
iar avalanșa de evenimente
e scenariul îngerului păzitor...
frigul cu care te împarți
se oprește în fața toleranței,
ce-i trainică și neclintită
precum zidul chinezesc...
pentru care durerile
nu sunt tortura sufletului,
mai degrabă saltul
unui record al răbdării...
din anumite motive
cuvintele nu reprezintă
întotdeauna gândul ei,
care fiind greu de înțeles
stă-n balansoarul speranței
ne pierzând echilibru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu