Aprecieri critice

Constantin-Nicolae Gavrilescu - arta descrierii metamorfozei

                              de Maria Niculescu

Constantin-Nicolae GAVRILESCU

Metamorfoza este un subiect aparte ce a interesat şi încă mai interesează fiinţa omenească. Ne fascinează tocmai pentru că nu avem puterea zeilor să întreprindem o acţiune în acest sens, cum de pildă pe Daphne, Zeus a preschimbat-o în Dafin, sau, transformarea lui Narcis (cel care se spune că a inventat pictura), după moarte, din dragoste, în narcisă.

Succesiune, schimbare, transformare, principiul lumii, o lume a multiplului, pentru că unitatea umană, prin transformare, apare în diversele aspecte pe care le poate îmbrăca natura: arbori, plante, animale, pietre, stele. Metamorfoza apare ca o piesă de teatru în care se joacă „viaţa” însăşi, un joc împotriva tragismului pieirii, un mijloc de apărare.

Mitul lui Narcis a tentat mai mulţi pictori, sculptori, sensibili la culori. Scriitorii nu numai că prezintă povestea celui care a inventat pictura, dar el însuşi întrebuinţează mijloace picturale şi, sedus de personajele sale, împrumută demersul pictorilor în realizarea descrierilor şi metamorfozei. Ei au în comun cu pictorii o imaginaţie care organizează forme, linii şi culori, ţinând cont de posibilităţile de expresie ale unei suprafeţe plane (pânză-text), pictând şi ei, dar în cuvinte. Atât poezia, cât şi pictura se aseamănă în măsura în care „propun privirii noastre lucruri absente ca şi cum ar fi prezente; ele ne arată aparenţa ca şi cum ar fi realitate; amândouă ne înşeală şi această înşelăciune ne încântă”. Pictorul nu poate picta decât realitatea unui moment sau un moment al realităţii, poetul în schimb, îşi va putea imagina acţiuni, stări legate între ele prin temporalitatea conformă legilor discursului lingvistic, imaginează două tipuri de acţiuni: vizibile şi invizibile.
Diferenţa radicală între pictură şi poezie rezidă în faptul că semnele picturale sunt culori şi figuri repartizate în spaţiu; semnele poetice sunt sunete articulate care se succed în durată. În ambele tipuri de tablou transcenzi, aproape metamorfozându-te, dar superlativul îl găseşti doar în poezie, în cuvintele venite din nobilul Cuvânt.
Poetul Constantin-Nicolae Gavrilescu deţine arta descrierii metamorfozei, în primul şi primul rând pentru că este dominat de minunatul sentiment al iubirii: iubirea de Domnul Dumnezeul ce i-a dăruit viaţa, iubirea însăși, iubirea de viaţă, cu bune şi rele, unde noi, actori sau spectatori pe scena vieţii, trăim roluri predestinate în poveşti de amor, drame, cu tristeţe, lacrimi, sau comedii, cu zâmbete, iubirea pentru cei apropiaţi, acea iubire înflăcărată pentru soţie, jumătatea perfectă ce o dorim cu toţii, iubirea sfânt de pură pentru mama, buna mamă ce l-a adus pe lume, iubirea pentru pământul strămoşesc, de bolta cerului, astrele cereşti, de mama natură cu elementele ei, mai blânde sau mai dure: raze calde, ploaia reprezentată în ape limpezi, străvezii, și steluţe argintii.
Demne de apreciat sunt mijloacele folosite la înnobilarea cuvântului, cum sunt figurile de stil: metafora, epitetul, comparatia, personificarea, inversiunea, hiperbola, antiteza, sporind expresivitatea creaţiei literare. Poetul alege cuvintele cu grijă şi le cizelează pe nobleţea gândurilor şi sentimentelor pe care le exprimă. Tristeţea, fericirea, dorul, sunt definitorii.
Lecturarea poemelor oferă cititorului plăcerea de a face cunoştinţă cu un creator matur, al cărui vers ce, uneori îmbracă şi o formă filozofică, impresionând prin frumuseţe şi sensibilitate, prin aceste figuri de stil revelatorii demonstrând că iubirea este una din căile de comunicare cu Universul.
Prin creaţiile sale, poetul găseşte forţa de a se metamorfoza într-o fiinţă aparte, aparte cum ar dori să fie toţi cei ce stăpânesc planeta Pământ, să fie bună, iubitoare, darnică şi credincioasă trăind în pace şi fericire sub lumina blondă, ocrotitoare a soarelui.

Maria NICULESCU