Melancolie de toamnă, versuri Constantin Gavrilescu

Din pom cad frunze ruginite pe alei,
desprinse sunt de toamna cea rebelă,
le răscolesc ușor în parc cu pașii mei,
printre copaci ce împletesc crengi în dantelă.

Tresar la adierea vântului hulpav
și-un foşnet sec ajunge la ureche,
este tot vântul furios, cu-al său nărav,
ce răscolește totul fără de pereche.

Scrutez adânc acum pe ceru-ndepărtat
și mă alint sub razele de soare,
privirea e atrasă de-un nor înnegurat
ce s-a ivit din neant azi în zare.

Pornește gândul meu pentru o clipă,
și cuget cum se scurge viața mea,
iar în adânc de inimă mi-e frică
că mult umbrită este soarta-mi grea.

Și totuși cred că toamna e pricina
cu bruma ce pe frunze şi-a lăsat,
sunt sigur că doar ea își poartă vina,
căci ce ador mai mult s-a-ndepărtat.

Tresar de câte ori adie vântul,
o frunză sau un zbor de porumbel,
se ştie de când Lumea și Pământul,
că vântul toamnei-i mai mereu rebel.

Toamna, versuri Constantin Gavrilescu

Văd raza soarelui prin ramuri,
copacii-n toamnă-s desfrunziţi,
un tril se-aude, iar un graur,
sporovăieşte gureş printre grinzi.

Ecoul frunzelor căzute,
şi-al ramurilor frânte pe sub tălpi,
ne-ndeamnă iar să luăm aminte,
că vara-i dusă, toamna e aici.

Prin simfonia plină de culori,
se-aude glasul pomilor grăbiţi,
să îşi înalţe imnul către nori,
de dorul verii ce i-a părăsit.

Văd raza soarelui prin frunze,
confuză de schimabrea de aici,
pe-un fir de iarbă două buburuze,
se-ascund cuminţi, să nu le calci.

Când toamna iar va coborî pe deal, versuri Constantin Gavrilescu

Când toamna se adapă dinspre ceruri,
regretul dragostei din vară cere îndurare,
şi vântul foşnet lin strecoară-n ramuri,
ca toamna girul de iubire să-l acorde iară,

Pe solul presărat cu frunze arămii căzute,
să-mi lase razele de soare îndrăzneţe,
o mângîiere, cu căldura-i dulce peste frunte,
şi un sărut tomnatic, de iubire şi fineţe.

Când toamna sprintenă-şi arată faţa ruginie,
venind pe drumul satului îmbelşugat,
unde ţărani-au cultivat în vară pe câmpie,
şi-acum, adună la chindie rodul ţarinii bogat,

Vreau doar o clipă-ai spune să rămână,
măcar un timp frumoasă, mândră dar blajină,
să poată strânge gospodarul din grădină,
şi tot ce-a semănat din primăvară-n ţarină.

Când toamna iar va coborî pe dealul dinspre vie,
iar luciul dragostei încet va-ncepe să apară,
voi aştepta, ce vara mi-a promis să-mi fie,
scânteia de iubire, ce aprinde focul dinspre seară.

Nostalgie de toamnă, versuri, Constantin Gavrilescu

Frunza galbenă-arămie
supărată e pe vânt,
deşi vântul o mângâie,
o scutură la pământ.

N-ar fi vrut săraca frunză...
ramul va rămâne gol,
dară bruma o botează
până va pica la sol.

Dacă vântu-i adiere
va plana încet, uşor,
până la aterizare
frunzei îi va fi iar dor,

Şi de soarele din vară,
şi de păsări de pe ramuri,
şi de Luna dinspre seară,
şi de copii pe coclauri.

Dacă vântul e furtună...
şi va fi amar pleznită
cum adesea e în toamnă,
ea va fi chiar urgisită.

Va cădea pe sol oriunde,
o va duce toana toamnei,
sau oriunde va decide
nonşalant bătrâna doamnă.

Frunza galbenă-armămie
supărată e pe vânt,
că n-a vrut să întârzie
să nu cadă pe pământ.

S-au dus cocorii, versuri Constantin Gavrilescu

          S-au dus cocorii-n zborul lor

         în cârduri mari și distanţate,

              urmându-şi drumul lor cu spor,

          spre zări albastre-ndepărtate.

 Ocol au dat de două ori,

şi zgomotul de ei făcut,

  au dat semnale către zări

 căci rostul verii a trecut.

Şi-au luat adio de la țară
și de la trestia din baltă,

          de-acum, şi până-n primăvară,

       ierna-vor printr-o țară caldă.

      Urmându-şi calea şi destinul

  se-avântă iarăși în periplu,

              chiar dacă-n suflet poartă chinul...

   în viață nimic nu e simplu.

     S-au dus cocorii-n zborul lor

   în cârduri mari și ordonate,

       urmându-şi drumul lor de zor

           spre ţări mai calde, ce-s departe.

Rapsodie de toamnă, versuri Constantin Gavrilescu

Mi-a venit un dor de clacă
cum era demult odată,
când feciorii de pe luncă
mergeau să-ntâlnească mândră.

Vara pe sfârşite este,
toamna-ncet din zare vine,
raza soarelui pălește,
dor amarnic pieptu-mi ține.

Sus pe cer, în cercuri roată
păsările se îndeamnă,
hotărârea e luată,
plecă, e-nceput de toamnă.

Şi lor le e dor de ducă
unde soarele răsfaţă,
zborul lin o să le placă,
vor începe-o nouă viaţă.

Vântu-adie doar răcoare,
după deal coboară toamna,
strugurii au prins culoare
pregătită e budana.

Vremea e de şezătoare
cu pastramă şi cu must,
plin e dorul de iubire,
toamna asta... o să-l gust.