Constantin-Nicolae GAVRILESCU
CÂND SUFLETUL VA ÎNFLORI
Când sufletul va înflori
deschisă-i calea spre iubire,
în zorii zilei fără nori
palpită inima-n neştire.
Va curge sângele prin vene
înflăcărat de focul firii,
şi-n veci de veci el va rămâne,
simbolul veşnic al iubirii.
Amorul va striga din nou,
va chiui de bucurie,
va-ntoarce cerul un ecou
ca-n toată lumea să se ştie.
Când sufletul va înflori
aşa cum înfloreşte-o floare,
va fi şi azi cum a fost ieri,
va fi acea iubire mare.
Lasa-vom poarta inimii
deschisă larg, ca să primească
fiorii dragostei dintâi,
și viaţa să ni se-mplinească.
deschisă-i calea spre iubire,
în zorii zilei fără nori
palpită inima-n neştire.
Va curge sângele prin vene
înflăcărat de focul firii,
şi-n veci de veci el va rămâne,
simbolul veşnic al iubirii.
Amorul va striga din nou,
va chiui de bucurie,
va-ntoarce cerul un ecou
ca-n toată lumea să se ştie.
Când sufletul va înflori
aşa cum înfloreşte-o floare,
va fi şi azi cum a fost ieri,
va fi acea iubire mare.
Lasa-vom poarta inimii
deschisă larg, ca să primească
fiorii dragostei dintâi,
și viaţa să ni se-mplinească.
VOI FI VISAREA DRAGOSTEI ETERNE
lăsa-voi clipa fanteziei de-a aşterne
din gând frumos, în nopţile cu lună plină
şi pân-n zori, iubirea ca florile perene.
Să fie călăuză amorului intens,
magia dulce-a clipei noastre de-mplinire,
care, în tot frumosul astăzi a cuprins
întreaga galaxie iarăşi, de iubire.
Am fost, şi iar voi fi cu-alean în pragul nopţii,
la pieptu-mi să te ţin, de dragoste plângând
să fiu în zorii răsăriţi ai dimineţii,
cel licăr ce-a crescut duios, noaptea în gând.
Şi să-nteţim noi flacăra ce ţine trează
veşnic, lumina vieţii vie pe Pământ,
să demonstrăm că dragostea nu încetează,
învăluie-n plăcere suflet, dezmierdând.
Am fost, dar iarăşi sunt pe veci îndrăgostit,
şi clipa feeriei liber-am s-o las,
dorind cu gând arzând, de-a fi mereu iubit,
de-a te iubi cu foc femeie,-n fiecare ceas.
din gând frumos, în nopţile cu lună plină
şi pân-n zori, iubirea ca florile perene.
Să fie călăuză amorului intens,
magia dulce-a clipei noastre de-mplinire,
care, în tot frumosul astăzi a cuprins
întreaga galaxie iarăşi, de iubire.
Am fost, şi iar voi fi cu-alean în pragul nopţii,
la pieptu-mi să te ţin, de dragoste plângând
să fiu în zorii răsăriţi ai dimineţii,
cel licăr ce-a crescut duios, noaptea în gând.
Şi să-nteţim noi flacăra ce ţine trează
veşnic, lumina vieţii vie pe Pământ,
să demonstrăm că dragostea nu încetează,
învăluie-n plăcere suflet, dezmierdând.
Am fost, dar iarăşi sunt pe veci îndrăgostit,
şi clipa feeriei liber-am s-o las,
dorind cu gând arzând, de-a fi mereu iubit,
de-a te iubi cu foc femeie,-n fiecare ceas.
MI-A DĂRUIT DESTINUL TOTUL
Când m-am
îndrăgostit de tine,
natura toată
a-nflorit,
corola
florilor perene
de vânt,
zburat-a spre zenit.
Și era
pajiștea-mbrăcată
cu toate
florile din gând,
privirea mea
ușor plecată,
cu ea doream
să le cuprind.
În mijloc erai
tu, supremă,
spre tine
alergam grăbit,
să-ți mângâi
silueta-ți demnă
și chipul tău
cel mult iubit.
Natura toată
era vie
albinele
zburau de zor,
iar păsările
pe câmpie
cântau în
triluri, despre-amor.
Atunci am
spus, că pentru mine
venit-a vremea
să mă-nsor,
căci lângă
tine-mi va fi bine,
frumoasa mea
cu chip de dor.
Mi-a dăruit
destinul totul,
pe zâna blondă
din decor,
ca tu să faci
cu mine-ntregul
și eu cu tine
să mă însor.
