Anna-Nora ROTARU
Grecia
MOȘ CRĂCIUN, OMUL DE ZĂPADĂ ȘI...
COPILUL DIN MINE...
Vin sărbătorile de iarnă! E
gata și bradul meu, doar să-mi vină Moșul, îl aștept și-acum, ca-n fiecare an!
Adevărat, bradul meu e tare frumos, strălucește plin de luminițe, globuri și
ghirlande, cu steaua care clipește în vârf, înalt până în tavan... nu mă satur
să-mi petrec serile pe lângă el, închid ochii și mă las furată de amintiri!
Are și el istoria lui, un pom de vârsta fiului meu, cumpărat de mine cu ani în
urmă, din primii mei bănuți câștigați în Grecia! E atât de încărcat cu podoabe, că-i atârnă
crengile până la poale, având pe el nu numai primele globuri cumpărate, ci
și-acelea avute de fiecare în copilărie! Câteva sunt chiar aduse de mine din
țară, păstrate ca amintire, altele din copilăria soțului, altele făcute serile
împreună cu copiii mei, steluțe, coșulețe, fel de fel, precum făcusem mică la
rându-mi cu mama mea neexistând la acea vreme prea multe! În fiecare an
adăugam câte ceva, oricât de mic să fi fost, așa, ca să ne meargă bine anul
ce-avea să vină! Deci, poartă pe el toate amintirile noastre adunate, parte
din copilăria fiecăruia dintre noi, de la mic la mare! De fiecare dată, după ce-l
împodobesc, stăm cu toții în jurul lui să-l admirăm și să ne-amintim care sunt
podoabele alese ale fiecăruia de-a lungul anilor, care-s cele făcute de noi,
când, cum, cu ce gânduri, ce vise, menit de-a ne aminti că, oricât anii ne-or
zbura, rămânem tot copii, retrăindu-ne de fiecare dată basmul și copilăria !
Peste tot am brăduți împodobiți, în fiecare cameră, colțisor, tot am câte ceva;
îmi place noaptea să deschid ochii și printre gene să-mi văd pomișorul cum
sclipește, cu globușoarele lui multicolore, cu mici jucărele atârnate de
crenguțe, de când eram copil, dar atât de dragi mie, ca apoi, să închid ochii
și zâmbind să mă prindă visele în mrejele lor, ducându-mă la anii de demult! Am pus și-o scrisorică pentru Moș
Crăciun, așa cum fac în fiecare an, rugându-l să nu mă uite, chiar dacă anii-mi
zboară, să-mi vină măcar în vis, ca semn că mi-a trecut! Parcă-l văd și-acum
pe Moșul, pe la cinci anișori ai mei, când mi-a venit acasă pentru prima dată,
la vreme de seară, pe cărăruia din ogradă, printre nămeții înalți, cu sacul în
spinare, plin de daruri... Stăteam cu ai mei în prag, să-l întâmpinăm, cu
obrăjori îmbujorați de emoție și mâini fremătânde, tremurând ca frunza de
surpriză și nerăbdare! L-am condus timidă în odaie, lângă cămin, ca să-și
încălzească la foc mâinile înghețate, lângă bradul cu artificii și lumânărelele
colorate prinse pe crenguțe, așa cum era altădată, între timp aducându-i
farfurioara cu dulciuri pregătite de mama și-un păhărel de țuică, așa cum îmi
ceruse. M-a așezat apoi pe genunchii lui spunându-mi că-i tare bătrân și
obosit, că vine de foarte departe, că știe că am fost cumințică, rugându-mă la
sfârșit să-i spun o poezioară și-un cântecel. Apoi, a deschis sacul cel mare,
doldora de daruri, lăsându-mi și mie câteva pachețele, de mi-a săltat inima de
bucurie, spunând că are drum lung de străbătut, pe la alți copii care-l
așteptau, așa cum îl așteptasem și eu! Doamne, ce amintiri minunate...
Îmi venea Moș Crăciun în
fiecare an, până când, brusc, a încetat să-mi mai vină, chiar în iarna aceea
când s-a stins din viață tata! O întrebam deseori pe măicuța mea: „mămică de
ce nu mai vine pe la mine Moș Crăciun, n-am făcut nimic atât de rău (că doar
copil eram, mai făceam câte-o boroboață), braduțul l-am pregătit și scrisorelele,
ce, nu mă mai iubește? M-a uitat? Iarna mi l-a furat pe tata, mi l-a luat și
pe Moș Crăciun? Am rămas fără niciunul, acum sunt orfană de-amândoi ?" Îmi
mai zicea sărăcuța de ea, căutând câte-un motiv: ba ca poate nu am fost așa de
ascultătoare, ba din cauză că nu mâncam totul din farfurie și-o supăram, ba că
n-am fost așa de silitoare la învățat precum ar fi vrut... fel de fel de motive
înjgheba... ce să-mi mai spună? Sărăcuța de ea, Domnul s-o aibă în pază!
De-atunci nu mi-a mai venit, dar găseam totuși cadouri lângă brad când mă
trezeam, deși încetasem să-i mai scriu! Eram dezamăgită de așteptări și-mi
spuneam că, la urma urmei, să-mi aducă el ce-o vrea că doar îmi poate ghici
gândurile! În iarna chiar când s-a prăpădit tata, îmi amintesc că,
trezindu-mă, am găsit pe pernuța mea, învelite-n celofan, niște milieuri; m-am
mirat tare mult și zâmbind i-am zis mamei că, se pare că Moșul, ajuns în cele
din urmă și pe la mine și nerămânându-i poate altceva în sac să-mi dăruiască,
mi-a pus la repezeală chiar milieurile brodate de dânsa, ce le apretase și
călcase cu o seară înainte!?! Și azi le am păstrate, așa cum mi-au rămas
atunci și, deseori, le scot la iveală, le miros adânc, îmi pare că încă mai
poartă mirosul detergentului și-al mamei, ce le lucrase cu-atâta migală, ca
să-și mai omoare serile, așa cum era pe-atunci, întristată și îndurerată,
plânsă de pierderea tatălui; parcă văd până azi pe ele lacrimile ei scurse...
Mare mi-a mai fost însă surpriza, înseamnă că totuși nu m-a uitat în anul acela,
fiind o rază de lumină pe cerul înnourat al vieții mele, atât de devreme... În
anul următor însă, îmi lăsase o pereche de ghetuțe speciale de patinaj și
patine, cel mai frumos cadou, de nevisat, la care nici nu îndrăznisem să mă
gândesc! Știa el pesemne cât le mai jinduiam când le vedeam la alți copii!
Au trecut în șir anii... am
crescut, pom de iarnă n-am mai făcut, nici scrisorele n-am mai scris, chiar și
pe Moș l-am uitat și m-a uitat și el se pare în vâltoarea vieții, până când, în
pragul existenței mele mi-au apărut copiii, întâi băiatul, apoi, după ani fata,
un dar minunat de la Domnul ! Am simțit o mare binecuvântare, am dat la
rându-mi viață și-atunci, odată cu ei, COPILUL din mine iar s-a trezit, mi-am
amintit iar și de bunul meu Moș Crăciun ! Ahh, Moș Crăciun... Moș Crăciun,
ne-am găsit iar și de-atunci, te port mereu în suflet, te ador, te-aștept cu
bucurie până la extaz în fiecare an, plină de speranțe, punând iar câte-un
bilețel sub brad, alături de acelea ale copiilor mei... Mi-e teamă să-ți cer,
acum copiii au prioritate, tu însă poate-l citești și pe-al meu!
Ce-aș vrea acum, zici ? Aș vrea să aduci în lume pace și
armonie, lumină sfântă și căldură în suflete și inimi, să nu mai existe copiii
suferinzi, oameni bolnavi și triști, părinți plânși, bătrâni bolnavi și părăsiți, ca „repetabila povară”, războaie, foamete, sărăcie... Pe noi, copii mai mari,
fă-ne, te rog mai buni, mai duioși, mai înțelepți și cumpătați. Pe cei ce-au
greșit, fă-i să-și înțeleagă greșelile, învață-ne să știm a iubi cu-adevărat,
fără ipocrizie, egoism! Dar, cel mai mult și mai mult, să știi că te-așteaptă
acei copii suferinzi și părăsiți pe lume, prin cine știe ce unghere, bătuți,
maltratați, cu sufletele rănite și trupurile, de oameni-neoameni, perverși răi,
otrăviți până în măduvă! La ei nu te-ai dus niciodată, nu știu cum și de ce,
dar ei nu cunosc de tine, de magia ta, nu te-au zărit nici aievea nici în vise,
nu știu ce-s alea jucării sau pom de iarnă; sunt copii îmbătrâniți înainte de
vreme, încercați de necazuri și neajunsuri, încă de la naștere, nu cunosc
zâmbetul și mângâierea! Lor le lipsește până și coltucul de pâine și stropul
de apă pentru a-și astâmpăra setea și foamea! Du-te Moș Crăciun, în primul
rând la ei, întinde-le brațele larg deschise să-i cuprinzi pe toți laolaltă că,
poate cel mai mult și mai mult, au nevoie de mângâiere, duioșie, de iubire...
Am îndrăznit să cer poate prea mult? Am încredere că poți să auzi glasul meu
și-al multora ce cred ca mine, ești Tatăl Copilăriei doar! Ai grijă de copii,
ai grijă... de copii...
Ce vreau eu pentru mine, mă
întrebi? Ce crezi tu, Moșule, că îmi lipsește mai mult, că mi-ar aduce
bucurie... Așterne-mi speranța și încrederea în suflet și-n gând, alungă-mi
temerile și lasă-mă să-mi păstrez credința în miracolul nașterii Mântuitorului
și-n Maica Domnului și-mpreună miluiți-mă, dăruind viață-ndelungată celor dragi
și poate și mie, să-mi pot bucura ochii! Cer prea mult? Mai pot să-ți cer
ceva? Mai lasă încă să-mi rămână Copilul care-l port în mine, e ca o lumină
ce-mi pâlpâie în suflet, luminându-mi-l! E visul meu dintotdeauna, el mă
susține, la bine și la rău că... știți voi ceva, oameni buni?
Eu, deși-s la vârsta senectuții, tot copil am rămas, n-am încetat să visez,
n-am încetat să doresc, n-am încetat să vreau să fac tot ceea ce voiam în
copilărie ! Voi puteți simți la fel ca mine? E un sentiment numai al meu,
deosebit sau îl trăiți și voi? Mi s-a prelungit vârsta copilăriei, poate am
întârziat să mă maturizez? Dar, poate nici n-am vrut să cresc, alături de
copiii mei, trăindu-mi de fiecare data, încă o copilărie, că prima nu mi-a fost
deajuns, nu m-am săturat! Clipele frumoase le-am trăit din plin, atâtea câte
mi-au fost ele, c-altele mi-au fost îndurerate, dar, pe cele bune, tare aș mai
vrea să le retrăiesc! Mi-a fost viața astfel încât, cele rele nu mi-au ucis
visele, sau... poate ucigându-le, mi-a rămas vie dorința de-a rămâne mereu
copil, așa, ca o flacără ce-arde-n măruntaie, fără însă a lăsa cărbuni și scrum! Doamne-ți mulțumesc, mă simt copil și-l mai pot visa pe Moș Crăciun! Închid
ochii și-n vârtejul gândurilor mă duc înapoi... Sunt parcă tot mai mică, mă văd
în oglinda sufletului, sunt aceeași fetiță cu codițe... îmi iese deseori la
iveală, așa ca o răzvrătire, cerându-și drepturile! Uite, acum chiar îmi
vorbește dânsa, mă dă la o parte, pe mine, cea cu tâmplele fulguite de ani, mă
ghionteste și-mi spune: '' trezește-te din amorțire, ridică-te, fugi afară prin
ogradă, prin nămeți, hai, fă iarăși un om de zăpadă, așa cum făceai odată!
Uite, amintește-ți cum ne duceam cu copiii în gloată, sus pe deluțul nostru din
livadă, atunci când zăpada era moale ca puful, după o noapte-ntreagă de nins;
făceam câte-un bulgarel, pe care îl strângeam bine în pumnișorii mici și-apoi
îl dădeam de-a dura prin omăt, de sus din deluț, până jos la vale, când ajungea
ditamai grămadă mare, rotundă și tot așa încă una și-nca una și gata ne era
omulețul; îl împopoțonam apoi cu vreun fular la gât, cu nasul de morcov,
ochișori și nasturi din cărbunii din vatra bunicii, vreo oală veche în cap și
măturoaie-n loc de mâini! „Daa, îi răspund, îmi amintesc... îmi amintesc,
ce mult ne mai distram ! Îl voiam să pară vesel, cu zâmbetul până la urechi,
îmbujorat cu rujul mamei și sprâncenat, să domnească în mijlocul ogrăzii și noi
copiii, să ne rotim în jurul lui, cântând și dansând! Ce bucuroși mai eram, ce
fericiți, nu ne mai săturam, nu voiam să mergem la somn și să ne despărțim de
el... De multe ori mă trezeam noaptea alergand la fereastră, să-l văd cum
arată, scăldat de lumina lunii, crăiasa bolții cu argintia-i mantie, când
lumina totu-n jur, un peisaj mirific, strălucind ca mici steluțe cristalele de
ghiață din nămeții din jur... ochii Copilului din mine parcă-l vede și acum!
Cât ne mai întristam când se topea cu încetul, sufletul ne durea, tare am fi
vrut să-l fi putut apăra cumva de razele soarelui, îi plângeau ochișorii cu
lacrimi negre! Îmi amintesc și derdelușul ce-l pregăteam de cu seară, cărând
găleți de apa, ca până dimineață să fie ca sticla de lucios! Parcă mă văd
stând la gura sobei, lustruind cu șmirghel șinele saniei și ungându-le cu ulei,
să alunece mai bine dimineața, la joacă! Ce fantastic mai era pe-atunci,
Copile... Îți mulțumesc de bucuria ce-mi dăruiești aducându-mi aminte... Văd
cu-atâta claritate tot ceea ce-mi arăți, de parcă a fost mai ieri, trăiești în
mine, retrăiesc cu tine acele momente fermecătoare, de neuitat! Îți sunt
recunoscătoare că mi-ai rămas, Copile, că-n coșul pieptului meu îți bate
inimioara într-a mea. Simți când sunt îngândurată, îndurerată, bați la poarta
sufletului cu mânuțele tale mici și fragile să-ți deschid, să te las să intri
și sa te cuibărești colea, în locșorul tău, zicându-mi cu glăscior zglobiu: „de ce plângi, de ce ești îngrijorată, de ce te temi? Sunt aici lângă
tine, nu te-am părăsit niciodată! Nu sunt oare eu acela care-ți bat la ușa
sufletului și te îmbii să alergăm împreună la joacă?” Dar, eu
îmbătrânesc totuși, oglinda nu mă minte, sufletul meu îmi mai este oare ca
altădată, gingaș, frumos, duios ? Prea am crescut... Nu cumva, grijile, viața
cu toate ale ei, m-a făcut mai dură, mai suspicioasă, pierzând astfel
încrederea, speranța, nădejdea și credința în mine, în cei și-n cele din jurul
meu și nu mă mai pot bucura, nu mai pot iubi asa ca altădată? Îmi prinde
mâinile cu mânuțele lui calde zicându-mi să-l privesc în adâncul ochilor, fără
să clipesc: „uită-te-n ei, încearcă să vezi cât mai clar, caută să vezi tot
ce iubeai odată, ce iubești azi, caută-i pe mama, tata, bunica, îi vezi? Vezi
casa părintească, veche de piatră, cu ograda mare, cu grădina plină de flori și
mai sus livada de pe deluț până la vale? Prietenii copilăriei îi vezi? Uită-te la mama și bunica, cum fac pregătirile de Crăciun, cu mâinile
suflecate, întinzând pe masă fel de fel de bunătăți, totul gata de sărbătoarea
de Crăciun! Uită-te și la tata, uite cum te ține în brațe și te alintă, îți
amintești? „Cum să nu-mi amintesc Copile, aș putea uita vreodată? Totul
e așa de viu în fața ochilor mei, de parc-a fost mai ieri! „Heei, îmi
spune, ia caută și mai adânc în ochii mei, ce vezi?” Doamne,
într-adevăr, îmi zăresc copiii, cum i-am născut, cum i-am crescut pe fiecare,
văd soțul, familia adunată în jurul mesei, uite văd bucuria oglindită pe fețele
lor, mă văd și pe mine, veselă, ciocnim paharele... ne urăm mulți ani, aud și
gongul sfârșitului de an și începutul celui nou... Doamne, ce minunat, am
motive să trăiesc, am pentru ce mă bucura, trecutul îl port în mintea mea, dar
trebuie să-mi trăiesc prezentul, fiecare clipă a lui, ca fiindu-mi cea din
urmă, cochetând cu viitorul, am noimă în viață, am pentru ce trăi, mă pot
bucura! „Așa-i, îmi zice Copilul din mine, să fii mulțumită, Domnul ți-a
luat, dar și ți-a dat, n-ai dreptul să fii tristă ! Când ai pierdut ceva pe
drumul vieții, ți-a dat altceva în loc, ți-am rămas și eu să-ți aduc alinare,
să-ți amintesc cele frumos trăite că, săraci mai sunt cei ce n-au nimic de
amintit, nimic bun, un gol imens doar, ca o văgăuna ce te soarbe, singurătate,
pustiu fără margini, negură”.. Îți mulțumesc COPILE de darul ce mi-l
faci de Crăciun, îți sunt recunoscătoare că-mi vii și-mi deșerți sacul cu
amintiri, aici lângă pomul meu de iarnă! Să nu mă părăsești vreodată, te voi
chema de câte ori simți-voi nevoia, te voi aștepta aici, lângă bradul meu
împodobit, ce-l voi face în fiecare an pentru Moș Crăciun și pentru tine,
Copile, să te bucuri! Să nu mă lași, că știu prea bine că, atunci când nu-mi
vei mai apărea, pom de iarnă n-oi mai avea puteri să-ți fac... Voi rămâne doar
cu speranța că ne-om găsi poate altundeva... '„Spre zarea celora ce nu cuvânta”, undeva...„Pe tărâmuri neumblate", acolo..."La răscruce de lumi" sau
poate... „La granița-ntre vise”, eu fiind... „Apostol fără nume”, „peregrin prin spațiile celeste și, cu tine de mână... „Pe urma
pașilor pierduți”, vom lăsa câteva... „Frânturi de viață” unde
se vor cufunda poate alți ochi să afle despre noi, de mine și de tine
COPILE că, amândoi, nu suntem altceva,
decât EU cu oglinda sufletului meu ! Uită-te pe cer, Copile, vezi steaua aceea
mare ce lucește pe boltă? Razele-i ajung până aici la noi, în noi și-n fiecare
dintre voi, oameni buni, binecuvântându-ne cu lumina-i sfântă, semn că acum se
naște Mântuitorul ! E rândul tău să te bucuri COPILE... Auzi colindătorii? Au
sosit, răsună vocile lor divine peste plai, în sat, pe uliti, la fiecare
poartă, la fiecare casă... Hai să ne bucurăm, COPILE, un an... încă unul
și-ncă alții... cât o vrea Domnul, numai mulți să ne fie! Uite, vine Moș
Crăciun, ne bate-n geam, fuga să-l întâmpinăm!
Crăciun fericit
lumii întregi și nouă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu