România

România

joi, 11 iulie 2013

Vino cu mândra la iubit!













Privesc câmpia-ntinsă-n zări,
în pala vântului o adiere,
răsfaţă lanu-n valuri mari
şi roşii maci în mângâiere.
Sub razele dogoritoare
cuprinse de un roşu-aprins,
dând câmpului altă culoare,
privirea-mi lacomă s-a prins.
Pe pânza infinit-a zării,
tabloul cu lanul de grâu
înlănţuit cu macii roşii
mă-mbie să îmi leg la brâu,
flori sângerii, suave şi gingaşe,
şi moi, şi fine, precum catifeaua,
ce-n hora spicelor cuprinse
dau pură frumuseţe, ziua.
Fudulă e câmpia toată,
iar lanul pare-nsufleţit,
cu maci în grâu e presărată...
Vino cu mândra la iubit!

Azi, când ziua s-a sfârşit
















Sus pe deal privirea-mi urcă,
şi pe cer ea poposeşte,
pare-a vede o nălucă
ce dansează ca-n poveste.
E iluzia pierdută
în eterul infinit,
unde minte-ai rătăcită,
prinsă-n greul troienit.
După deal apune astrul,
razele-i coboară lin,
cerul nu mai e albastru
şi mă cheamă ca să vin.
Văd năluca cum valsează
şi dispare-nspre zenit,
pironit, rămân de pază,
azi, când ziua s-a sfârşit.
Jos pe vale noaptea vine,
strecurându-se tiptil,
vântu-adie în suspine,
ridic flacăra-n fitil,
să pot scrie, să iubesc,
tot ce ziua mi-a adus,
să dezmierd pe cin’ doresc,
căci iubirea-mi n-a apus.