Confruntări, de Iosif Ţon - O carte despre cum îşi poate recâştiga biserica autoritatea

Octavian D. Curpaş - Phoenix, Arizona

Este destul de uşor, atunci când trăieşti într-o societate în care principiile libertăţii de conştiinţă sunt respectate, să uiţi istoria plină de lupte şi de suferinţe a celor pe care Dumnezeu i-a ales să fie „campioni” ai credinţei, în mijlocul unei lumi pline de întuneric. De fapt, biserica creştină s-a ridicat tocmai datorită unor astfel de oameni, care depăşindu-şi slăbiciunile şi punându-şi toată încrederea în Dumnezeu, au reuşit să zidească o temelie puternică pentru libertatea de închinare a fiecărui om, conform cu credinţa pe care o are. Din rândul acestor oameni, face parte şi pastorul Iosif Ţon, care prin intermediul volumului „Confruntări”, ne pune la dispoziţie materiale pline de valoare pentru istoria bătăliei dintre ateismul comunist şi credinţa creştină. 

Atlanta, Georgia, 27 iulie 1939 

La peste 20 de ani de la căderea comunismului în România, s-ar putea ca pentru mulţi să nu mai prezinte interes ceea ce s-a întâmplat timp de 40 de ani în ţara noastră. Cea mai mare greşeală ar fi să uităm ce s-a petrecut atunci, să ştergem cu buretele toată seria de nedreptăţi, persecuţii şi încălcări flagrante ale drepturilor omului şi astfel, să devenim nu numai lipsiţi de apreciere, dar şi vulnerabili faţă de întoarcerea, oricând posibilă, a unor noi forme de despotism. Istoria anilor grei ai comunismului „biruitor” nu trebuie uitată şi nici nu trebuie să se repete în vreun fel. Iată de ce, volumul „Confruntări” ne oferă posibilitatea de a păstra vie memoria faptelor rele din acele timpuri, pentru ca ele să nu mai revină.   

În acest sens, gândul central al acestei culegeri de documente este bine sintetizat de Declaraţia făcută la Congresul Mondial al Bisericilor Baptiste, desfăşurată la Atlanta, Georgia, în 27 iulie 1939. „Nici un om, nici un guvern şi nici o instituţie religioasă, civilă, socială sau economică nu are dreptul să-i dicteze vreunei persoane cum să se închine lui Dumnezeu sau dacă să se închine sau nu. În continuarea practicii noastre constante, suntem imperativ constrânşi să insistăm din nou, asupra deplinei menţineri a absolutei libertăţi religioase a fiecărui om, de orice credinţă sau fără credinţă.” 

„Cine îşi va pierde viaţa?” 

În continuare, suntem plăcut surprinşi de prospeţimea conceptelor pe care Iosif Ţon le exprimă într-unul dintre documentele marcante, scrise împotriva regimului totalitar, intitulat „Cine îşi va pierde viaţa?”, întocmit în anul 1973. 

Prin intermediul unei prezentări sintetice de excepţie, Iosif Ţon ne conduce prin istoria conceptului libertăţii de conştiinţă, de-a lungul veacurilor. În final, autorul aplică elementele de dogmatică creştină cu privire la liberate, la situaţia cultelor religioase neoprotestante, din România comunistă. Oferind o binemeritată lecţie autorităţilor statului referitor la respectarea drepturilor omului, stabilite prin Declaraţia de la Helsinki şi având şi curajul de a distribui acest manifest document, Iosif Ţon transpune în practică ceea ce el a studiat atunci când şi-a realizat teza asupra martirajului. 

Libertatea copiilor lui Dumnezeu   

În privinţa libertăţii pe care Dumnezeu o recunoaşte omului, Iosif Ţon nota: „Hristos a plecat de la premiza că omul este liber să îşi aleagă destinul, că el are nevoie să experimenteze puterea eliberatoare a Evangheliei, înainte de a găsi această libertate, pe care Pavel a numit-o libertatea copiilor lui Dumnezeu.” În continuare, el spune, citând din Declaraţia de la Atlanta: „Religia adevărată se sprijină pe convingerea că fiecare om poate să intre în legătură directă cu Dumnezeu. A-i nega vreunui om deplina exercitare a acestui privilegiu, înseamnă a-l priva pe individ de dreptul lui cel mai sacru şi de a-i viola demnitatea şi valoarea ca fiinţă umană.” 

Pornind de la aceste principii, Iosif Ţon demască complotul pus la cale de autorităţile comuniste, care acţionând din interiorul bisericilor neoprotestante, prin intermediul conducerii acestora, şi-a impus un sistem bine gândit de subminare a dezvoltării lor, sub aparenţa menţinerii libertăţii de conştiinţă. Acest duplicitarism nefast, manifestat de autorităţile comuniste, este pus în evidenţă de autor, care subliniază nevoia mutării centrului spiritual al bisericii de la conducerea organizată, la Cel care este Capul – Iisus Hristos.

Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu 

„Ceea ce vrem să spunem este că prin reglementările şi instrucţiunile nescrise, bisericile au fost împinse într-o situaţie neconstituţională, nestatutară şi nebiblică. Este timpul să ne oprim si să ne întrebăm unde am ajuns, cum de am ajuns unde suntem şi dacă este bine asa. Iar dacă ajungem să vedem că nu este bine, să avem curajul să ne întoarcem de unde am căzut şi să ne refacem fiinţa biblică, nou-testamentală, aşa cum vrea Domnul nostru, Iisus Hristos.” 

Aceste cuvinte curajoase ale lui Iosif Ţon sunt însoţite şi de nişte cereri precise pentru oprirea imixtiunii autorităţilor de stat în administraţia bisericii, dincolo de ceea ce este legal, conform tratatelor internaţionale. „Biblia ne învaţă să preţuim ţara în care trăim şi să stimăm autorităţile ei, să le dăm tot ceea ce le aparţine acestora. Dar Biblia ne mai învaţă că Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu şi pentru noi, autoritatea Lui este cea care ne cere angajare necondiţionată şi deplină.” Urmarea răspândirii acestui document se poate intui uşor. Nu a fost simplu pentru Iosif Ţon să facă faţă autorităţilor comuniste şi temutei securităţi. 

Pe de altă parte, contextul internaţional era într-un proces de schimbare, iar dorinţa autorităţilor statale din România de a obţine „Clauza naţiunii celei mai favorizate” din partea SUA a condus la oprirea unui şir nefast de evenimente, care s-ar fi încheiat cu lichidarea fizică a autorului. Lucrul cu adevărat deosebit este acela că acest document ajuns peste hotare, a silit autorităţile comuniste să îşi revizuiască comportamentul faţă de cultele neoprotestante şi să dea curs acelor cereri privind neamestecul lor în viaţa internă a bisericii.   

„Manifest creştin”   

Un alt document cu un profund caracter istoric şi spiritual al acelor timpuri este aşa-numitul „Manifest creştin”, care se constituie ca o replică la „Manifestul comunist” scris de Karl Marx. Mergând pe principiul opunerii la teza ateismului comunist a unei antiteze bazate pe conceptele religiei creştine, pastorul Iosif Ţon demonstrează în mod admirabil, faptul că societatea comunistă a fost incapabilă în a produce acel om nou, „constructor devotat şi conştient al comunismului.” Singura învăţătură capabilă să producă un om nou este cea creştină. 

„Să spunem direct şi deschis ceea ce credem şi ceea ce vom căuta să demonstrăm în continuare: cauza pentru care nu se realizează omul nou este tocmai ideologia materialistă, atee. Fiindcă aceasta este piedica cea mai formidabilă care a fost înălţată vreodată, în calea formării caracterului nobil al omului.” 

Sufletul omului este însetat după lumea spirituală  

Examinând obiecţiile împotriva credinţei aduse prin intermediul materialismului dialectic, conceput de Marx şi Engels, precum şi prin tezele evoluţioniste ale lui Darwin, Iosif Ţon ne oferă o imagine sintetică asupra lipsei de fundament ideologic al acestor învăţători, relevând contradicţia de fond a acestora. Sistemul comunist destinat să producă apariţia omului nou, era el însuşi cauza care împiedica dezvoltarea unui om cu adevărat nou, superior din punct de vedere moral şi spiritual. 

„Ceea ce se poate constata este că materialismul a creat în oameni un imens gol spiritual. Sufletul omului nu poate fi satisfăcut numai prin bunuri materiale şi culturale; el este însetat după lumea spirituală şi nu poate fi satisfăcut decât în contactul viu cu aceasta.”  

Locul creştinului în socialism  

În continuare, autorul consemna: „Lucrul pe care-l dovedesc cu claritate toate faptele istorice este că religia creştină în forma ei autentică a fost cea care a reuşit într-un mod nemaicunoscut în istorie, să creeze un om moral şi o societate curată şi că prăbuşirea credinţei a avut ca rezultat prăbuşirea moralităţii societăţii în ansamblul ei.” Acest manifest creştin lansat în cursul anului 1974 defineşte în cele din urmă, „Locul creştinului în socialism”, reliefând faptul că nu este corect statutul de toleranţă acordat creştinilor neoprotestanţi. 

„De Iisus Hristos se tem numai aceia care ar vrea să transforme lumea întreagă, dar care se tem ca această transformare să înceapă în ei înşişi, în propriul lor caracter. Revoluţia trebuie să înceapă în noi înşine, în fiecare dintre noi şi aceasta o poate face numai acela care a iubit omenirea atât de mult, încât S-a răstignit pe Sine pentru ea.” Întrebarea finală a acestui manifest era în ce măsură comunismul avea să accepte creştinismul autentic şi dacă avea să respecte libertăţile fundamentale ale omului. 

Schimbarea de direcţie a persecuţiei religioase după 1974 

Răspunsul îl cunoaştem – comunismul a respins o astfel de ofertă, iar în cadrul documentului „Schimbarea de direcţie a persecuţiei religioase după 1974”, vedem cum autorităţile statale au trecut la alte forme de discriminare şi înăbuşire a cultelor creştine neoprotestante, prin retrogradări sau disponibilizări, prin amenzi pentru adunările în familie şi mai ales, prin persecutarea studenţilor şi elevilor creştini. Ca urmare a acestor lucruri, Iosif Ţon, alături de încă patru personalităţi marcante ale creştinismului evanghelic din România a întocmit un manifest numit „Chemarea la adevăr”, care a fost citit la postul de radio „Europa liberă”. 

„Persecutarea noastră începe prin atitudinea generală a autorităţilor de la toate nivelurile faţă de noi, credincioşii. Pretutindeni suntem priviţi ca duşmani, ca oameni ai unui trecut care trebuie extirpat, ca anacronici, ca indezirabili. Ni se spune mereu şi deschis, că noi nu avem loc aici, că suntem periculoşi, că stricăm unitatea naţiunii, că subminăm regimul.” Aceste cuvinte scrise în anul 1977 ne dovedesc un spirit plin de curaj, abnegaţie şi jertfire de sine. Şi nu întâmplător trebuie menţionat acest lucru, pentru că toţi semnatarii aveau să fie supuşi detenţiei, anchetelor brutale şi persecuţiei. 

„Învăţăminte spirituale” 

Lupta împotriva comunismului ateu din România nu a fost nici simplă şi nici uşoară. Aceste documente stau ca mărturii ale celor care au avut curajul să urmeze pilda lui Iisus Hristos şi a apostolilor Săi. Un lucru extraordinar pe care Iosif Ţon l-a descoperit, având ca bază inspiraţia Sfintelor Scripturi a fost acela al căderii comunismului. Acest lucru l-a condus la

Iosif Țon

speranţa unui timp în care credinţa avea să fie liberă, când ateismul pretins ştiinţific şi impus cu forţa avea să dispară şi când Evanghelia avea să fie predicată în toată libertatea pe plaiurile româneşti. Faţă de alţi colegi de generaţie, care nu vedeau decât o întindere progresivă şi universală a comunismului, Iosif Ţon a avut intuiţia timpurilor pe care azi le trăim. 

Iată de ce, în ultima perioadă a comunismului, atenţia sa s-a concentrat pe formarea noii generaţii de predicatori, care să aducă lumina Cuvântului în spaţiul românesc. Aici poate, se observă cel mai bine, nu numai talentul de evanghelist, dar şi cel de lider spiritual de excepţie al autorului. La finalul volumului „Confruntări”, sub titlul „Învăţăminte spirituale”, putem citi prin intermediul a două interviuri, realizate de postul „Radio Vocea Evangheliei”, opiniile, întrebările, frământările, dar şi răspunsurile pe care le-au găsit în acea perioadă tulbure, pastorul Iosif Ţon şi soţia sa, Elisabeta. 

Intervenţia Sa în mijlocul evenimentelor istorice  

Putem spune că experienţa familiei Ţon este un exemplu pentru ceea ce înseamnă a fi un adevărat creştin, care Îl mărturiseşte pe Iisus chiar şi în vremuri de negură şi de încercare. Şi astfel, ne putem gândi că niciodată întunericul spiritual al acestei lumi nu va fi atât de dens, încât să-i distrugă pe cei ce aleg să rămână alături de Hristos. „Istoria nu este numai o înşiruire de fapte umane. Cel care crede în Dumnezeu şi a învăţat să umble cu Dumnezeu ştie să vadă intervenţia Sa în mijlocul evenimentelor istorice.” 

Octavian D. Curpaş - Phoenix, Arizona

Predica devastatoare de la Putna

Adăugați o legendă

La nici o televiziune nu s-a spus NIMIC!      

     Conducatorii de astăzi ai țării vor fi condamnați la ȘTERGEREA din ISTORIE. Nu se poate să scoți legi noaptea, împotriva propriului popor sâmbăta trecută, Mănăstirea Putna și-a prăznuit hramul, Adormirea Maicii Domnului. Cu această ocazie, starețul Melchisedec Velnic a invitat pentru Sfânta Liturghie un număr impresionanți de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, dar și ai Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, ce ține de Patriarhia Moscovei. Astfel, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului a slujit alături de ÎPS Meletie al Cernăuților și Bucovinei, PS Longhin Jar, Episcop de Bănceni, dar și ÎPS Irineu de Nejin și Priluki. Alături de ierarhi au mai slujit peste 50 de preoți. Totul în fața a peste 10 000 de oameni, dar și a comisarului european Corina Crețu și a altor politicieni. Deși cuvântul PS Longhin a impresionat asistența, o impresie deosebit de puternică a stârnit predica P.S. Ambrozie, Episcopul Giurgiului. De altfel, după slujbă, politicianul Aurelian Pavelescu spunea că predica PS Ambrozie a fost cel mai dur mesaj adresat statului român de către Biserică din 1990 încoace:      

          << Sa vorbim astazi despre Doina si Ion Aldea Teodorovici? Sa vorbim astazi despre Grigore Vieru?… Sau, poate, despre sfintii inchisorilor, care au fost condamnati zilele trecute. Dupa ani si zeci de ani de temnita grea si de reeducare la Pitesti, la Aiud, unde s-a ridicat un memorial la Rapa Robilor, la Balta Brailei la taiat de stuf…  

     Ne dezbina astazi strainii pentru ca nu mai avem oameni de constiinta si de demnitate, cu frica de Dumnezeu si cu dragoste fata de poporul din care s-au zamislit. Cand am fost noi impotriva vreunui neam, impotriva vreunei etnii, impotriva vreunei religii? Cand in cartile noastre de slujba vechi de la Putna… imi aratau calugarii aseara ca ne rugam (in rugaciunea lui Manase – n.n.)  „ lui Avraam, lui Isaac si lui Iacob si semintiei celei drepte a lor”. Cand cartile noastre de slujba sunt pline de trimiteri la iudaism si nu-l  incrimineaza niciodata. Cand am fost noi impotriva lipovenilor care au fugit in vremea lui Nikon si s-au stabilit la gurile Dunarii […], a turcilor sau a tatarilor (din tara noastra -n.n.)? Domnitorii nostri plateau tribut la Inalta Poarta ca niciodata, dar NICIODATA, sa nu se ridice o moschee in tara. Dar relatiile erau atat de bune, incat, cand domnitorii nostri cand mergeau la Inalta Poarta, nu erau ingenuncheati si târâti, cum vedem in filmele de mare audienta facute de turci astazi, ci se duceau cu demnitate la Inalta Poarta. Dar niciodata nu ne-am vandut tara.      

     E o mare povara sa duci neamul pe umerii tai, spunea parintele Iustin Parvu. Pe unii ii lasa genunchii. Au lasat si pe unul, si pe altul, s-au operat.      

     Bine ar fi sa nu ne lase mintea, cugetul nostru romanesc. Nu se poate construi moschee in tara voievozilor, a ighemonilor, pentru un popor atat de tolerant, atat de iubitor, atat de (filoxen), de iubitor de straini. Au moschee in Parcul Carol, este o foarte frumoasa moschee in Constanta…      
     Avem un Consiliu Consultativ al Cultelor, în care, prin rotaţie, cultele recunoscute au preşedinţia…[…] Avem prieteni de religie islamica, ne intalnim cu ei…      

     Nu se poate sa se scoata legi noaptea impotriva propriului popor. Nu se poate sa se condamne intelectualitatea romaneasca, [cei] care au patimit atat de mult si despre care Petre Tutea spunea ca nu poate descrie atrocitatile petrecute in temnitele si inchisorile romanesti, cand voiau sa-i reeduce la Pitesti, cand mureau si ii ingropau in gropi comune, ca in vremea in care comunismul se instala in "Sfanta Rusie”. Nu putem sa repetam istoria pentru niste epigoni, cum scria Eminescu. Pana la urma, la scara istoriei, ce ramane dupa noi? Trebuie sa pricepem vremurile pe care le traim!      
     Eu nu pot sa accept ca nepot de veteran de razboi – bunicul meu a luptat la Cotul Donului, a vazut romani murind acolo si eu am crescut pe genunchii lui – eu nu pot sa accept ca sunt nepot de bandit! Caralii, tortionarii insisi vedeau la un moment dat ca, totusi, sfintii inchisorilor sunt oameni educati, sunt oameni buni si, la un moment dat, nu-i mai bateau. Cititi (despre) temnitele suferintei!      
     Cine condamna astazi Gulagurile, deportarile de orice fel, in indepartata Siberie, unde copiii se jucau cu craniile parintilor morti, care n-aveau timp sa putrezeasca… Sau cei deportati in Baragan, pe Vlasca sau Teleorman. De lotul Arnautoiu, care se ascundeau in muntii Fagarasului, de copiii care au ramas fara parinti si a caror minte a fost schimbata…      

     Vedeti, iubiti credinciosi, lucrurile acestea se repeta in istorie, ciclic, „roata vietii roata”... In Balcanii despre care se spune ca sunt „un butoi de pulbere”, in Kosovo, in Serbia, cu care eram inruditi prin Sfantul Nicodim de la Tismana...      

     Pe vremuri, domnitorii, ighemonii noștri, pe vremea postului mare, chemau arhiepiscopul la Curte și se îmbrăcau în haine cernite, monahale. Țineau pravila, țineau postul. Și Dumnezeu apăra țara. Astazi, cei care se joaca cu destinele acestei tari pitoresti vor fi condamnati la damnatio memoriae ( ștergerea, dispariția din istorie -n.n)…

     Pamantul tarii e sfant, pentru ca adaposteste osemintele celor pe care nu mai pot sa-i caute astazi istorici ca Marius Oprea [pentru ca nu li se mai da voie]. Cine mai are curaj sa vorbeasca astazi? Pentru ca s-a dat lege care condamna.      

     Noi nu va indemnam la dezbinare, noi nu va indemnam la ura, dar va spunem din istorie ceva. […] Daca nu aveam un principe strain, din familia Hohenzollern, care sa vina, sa fie adus (in tara noastra) intr-un mod pe care-l cunoasteti, ca sa nu fie oprit niciunde, nu am fi avut un rege precum Carol. Daca, apoi, Carol, nu ar fi lasat un nepot precum Ferdinand – „Nando” – sotul reginei Maria, nu am fi avut astazi o tara unita la 1918. Domnitori straini de neam, dar de cuget si simtire romaneasca. V-ati intrebat vreodata, citind cartile reginei Maria, cat de greu i-a fost reginei sa-l convinga pe „Nando” sa ia decizia corecta de a parasi dealul Cotrocenilor si a fugi cu Guvernul la Iasi, la jumatatea lui 1916, ca au venit nemtii si au ocupat Cotrocenii… Cat de greu i-a fost lui „Nando” sa ia decizia de a lupta… Cum am vazut la regii Romaniei, rand pe rand, ctitori de neam si de tara: au respectat credinta poporului!      Poti sa fi strain de neam, dar nu poti sa fii strain de tara! Poti sa fii de alta religie, dar nu poti sa promovezi o lege facuta noaptea, necitita, nestudiata, nedata la comisii de specialitate si sa nu consulti o Biserica care se cheama prin sintagma „Biserica nationala”. Si, daca suntem „Biserica nationala”, trebuie sa fim consultati. Ca niciodata Biserica n-a mers impotriva neamului! […]      

     Trebuie sa avem demnitate! Trebuie sa marturisim, fiindca stramosii nostri se rascolesc in mormant si se va intampla cum s-a intamplat la Neamt, unde „au explodat” caldaramul si aleile, si a iesit sfantul [necunoscut] din mormant. Pentru ca Mantuitorul spune: „Daca voi veti tacea, pietrele vor vorbi”. Cum sa nu marturisim astazi? Toate religiile lumii trebuie respectate, toate cultele trebuie respectate.. Unde este libertatea de exprimare a cultului?      

     O sa va spun un lucru pe care nu l-am spus niciodata… In 1989, cand am vazut cum colegii nostri de liceu au venit la Bucuresti sa puna umarul la „Revolutie” sau ce a fost ea, au fost impuscati la Otopeni... toti copii curati, care au fost ridicati la oaste dupa 18 ani... De cate ori ma duceam la aeroport si primeam ierarhi, ma gandeam la ei, cei pe care nu-i mai pomeneste nimeni azi. Acum soldatii nu mai sunt pomeniti  decat cand lupta pentru cauze straine, in tari straine, si-i aduc morti, cu tricolorul.      

     Biserica Ortodoxa romaneasca, Biserica neamului ar trebui intrebata... Ce e un om in fata istoriei, cand poate sa dispara maine-poimaine? NU SUNTEM SOVINI! Luati albumele din Bucovina scoase de stareta Mihaela Cozmei, sa vedeti lipoveni, evrei, turci, tatari, rromi…      

     N-am fost niciodata sovini si nu suntem sovini! Suntem atat de primitori, incat strainului ii dai casa ta, masa ta, sufletul tau, dar numai pana in momentul in care se leaga de credinta copiilor tai.        O sa murim intr-o zi, credeti ca suntem alfa si omega, inceputul si sfarsitul? Stefan cel Mare n-a islamizat tara si a suferit. Cui a spus oful sau? La duhovnic. Pe Vlad Tepes, nepotul lui Mircea cel Batran, occidentalii ni l-au facut strigoi sau vampir, prin cartea lui Bram Stoker – a fost ctitor! Mihai Viteazul – orfan, a fost crescut de calugari la Simonospetra. Domnitorii nostri au murit pentru neam si pentru tara…      

     Trebuie sa marturisim credinta, trebuie sa avem atitudine! Pentru ce este folosita biserica? Doar pentru inchinarile mari? >>