Angela Mihai - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian! - ediția 2020

             Angela MIHAI

                      (România)

                     Italia

                                                                                                      ȘOAPTA STINSĂ
 
                                                                                                       Mereu eu te visez, iubite,
                                                                                                  Îmi ești străin și nu te știu,
                                                                                             Ești doar un chip printre ispite
                                                                                        Și îmi doresc a ta să fiu.
 
                                                                                   Tu nu afla-vei niciodată
                                                                              Și n-o să-ți spun, atât să știi,
                                                                         Nu o să-ți bat nicicând la poartă,
                                                                    Dar te voi aștepta să-mi vii.
 
                                                               Voi așeza, pe plita-ncinsă,
                                                          Ceainicul vechi plin ochi cu vin
                                                     Și-oi ține flacăra aprinsă,
                                                Doar, răsări-vei din senin.
 
                                           Voi pune pe podeaua roasă
                                      Un petec de pe câmp, cu flori
                                 Și-n straie albe de mătasă,
                            Te-oi aștepta printre culori.
 
                            Eu, preumbla-mă-voi prin casă,
                                 Privind pe geam din când în când,
                                      Sub lampa pâlpâind, la masă
                                           M-oi așeza să-ți scriu un rând.
 
                                                Mai tresări-voi câteodată,
                                                     Printre tăceri sparte de câini,
                                                          Sau de vreun scârțâit de poartă,
                                                               Sau de la tremurul din mâini.
 
                                                                     Voi mai lăsa din mână scrisul,
                                                                          Când umbra-mi va încremeni,
                                                                               Să pot să sting lampa și visul
                                                                                    Și șoapta-ți, de n-o mai veni.
 
                                                                                         Pe petecul de câmp cu rouă,
                                                                                              Voi pune vin în două cești
                                                                                                    Și te-oi sorbi din amândouă,
                                                                                                         Să cred că lângă mine ești.
 
                                                          De vin și trupu-ți îmbătată,
                                                     Prin gându-mi greu și-mpleticit,
                                                Fără de strai și-n flori culcată,
                                           Am să visez că ne-am iubit.
 
                                           În zori, cu greu dezmeticită,
                                                Voi rupe rândul ce ți-am scris,
                                                     Să nu îmi mai rămâi ispită,
                                                          Să nu îmi mai rămâi nici vis.

Cele mai frumoase creații literare românești - Florinela Rusu

    Florinele RUSU
        România

                                                          POMUL DRAGOSTEI

                                   Ai să vezi, iubirea mea, că mai trece înc-o iarnă,

                                   Iar când primăvara vine, de pe sub nămeți topiți,

                                   Ne vor crește peste pleoape muguri noi, treziți de goarnă,

                                   Care va suna în zare, peste codrii înverziți.

                                   Ca doi pomi crescuți aievea din aceeași rădăcină,

                                   Ne vom umple cu mănunchiuri de flori albe și de frunze.

                                   Ne-or ierta zăpezile că le-am căutat pricină,

                                   Când ne-acopereau în falduri albe, ca și niște pânze.

                                   Ne-a golit iarna de toate, suntem doi golași, ca puii

                                   Dintr-un cuib de rândunică ce-au ieșit abia din ouă

                                   Și-i acoperă cu-aripa ca să nu-i zărească ulii,

                                   Sau să-i ude pe la streșini când afară stă să plouă.

                                   Am să te-nvelesc iubite dacă frigul te-o cuprinde,

                                   Mâinile ți le-oi fura și-am să le ascund în sân,

                                   Iar tu le vei scoate numai când, din coșul cu merinde,

                                   Vei gusta din bunătăți, implorând să mai rămân.

                                   Hai pe câmp, unde nu-i nimeni și sub razele plăpânde,

                                   Să-nflorești în alb cireș, eu în floare roz de măr,

                                   Pe care or să le fure copilași cu guri flămânde,

                                   Când vor fi coapte pe ram multe, parcă fără număr.

                                   Ne vom aduna iubirea în doi pumni aduși la gură,

                                   Iar sămânța scuturată dintr-un fruct copt și zemos,

                                   O vom arunca cu grijă pe sub brazde de-arătură,

                                   Să răsară primăvara pomul dragostei frumos!

                                                                                   B22 ianuarie-2020

Toamna plecă-ntr-un târziu

Țarani la strâns de fân - pictură, Magdalena Stavilă

Vin flăcăi cu care pline

de la câmp, și-n graba mare

vor s-ajungă la hambare

sus, departe, pe coline.

Vremea este încă bună,

Soarele-i strălucitor,

oamenii culeg de zor

poate înc-o săptămână.

Recolta e-nbelșugată,

muncesc  mult ca să o strângă,

timpul doar să le ajungă

să o termine pe toată.

Caii trag și ei sărmanii,

îi oprec la adăpat,

grumazul li-e mângâiat,

cum obișnuiesc țăranii.

Toată lumea-i bucuroasă

au trudit mult astă-vară,

o privesc ca pe-o o comoară

și se-ntorc voioși acasă.

Vin flăcăi și multe care,

câmpul a rămas pustiu,

Toamna plecă-ntr-un târziu

peste dealuri și ponoare.

Păpădia

Verde-i câmpul plin de soare,

iar în adierea clipei,

galbenul aprins în floare

strălucire da-va zilei.

Tija lungă va desface

o umbrelă minunată,

ce privirea va seduce,

în lumină dezmiedată.

Puful ei alb şi lucios

plin de graţie în dans,

va zbura de sus în jos,

în peisajul frumos.

Feerie-n atmosferă,

iar câmpia bucuroasă

florile va stânge-n horă

prea mărind-o pe crăiasă.

Ea va crește ca-n poveste,

dând culoare la câmpie,

albine prinzând de veste

că e mândra păpădie.