 |
| Marioara NEDEA |
„Din anotimp, în anotimp”, autor Marioara Nedea
Sfâșietorul strigăt al iubirii neîmplinite
Prof. Floarea Necșoiu
Iubirea... Unica eternitate dată omului... Setea niciodată potolită a sufletului ce nu cunoaște o mai adevărată împlinire decât în a trăi clipă de clipă, „din anotimp în anotimp”, singura stare ce ne egalizează îngerilor.
Nu întâmplător este cel mai cântat sentiment, care cunoaște și cele mai diferite și complexe manifestări: de la iubirea de mamă, de Dumnezeu, de țară, de natură, de frumos, de armonie, la iubirea de soț, frate, soră, prieten, până la cea mai tulburătoare, sfâșietoare – cea care ne aprinde întreaga ființă: iubirea de un El sau de o Ea care devine cântecul sufletului, totodată dăruit acestei emoții – greu de definit, de caracterizat.
Inițiații spun că fiecare om caută în viața lui acel suflet cu care să vibreze la unuson – sufletul pereche, singurul care se dăruiește total producând celuilalt starea de sublim, de extaz, de împlinire.
Orice om suferă, în felul său, când acest vis nu se realizează. De aceea ni s-a dăruit și lacrima ochilor și cea a sufletului, bobul de rouă cu care spălăm templul interior maculat de tina dorinței mărunte.
Există, însă, între noi aleșii, cei înzestrați cu excepționala capacitate de a ne exprima în cuvinte – lacrima -: poeții ce pot să pună în logos luctuos toată zbaterea noastră interioară, chiar dacă ei curg în cuvântul – vers.
De-a lungul timpului am citit și recitit poezie de iubire de la idilele poeților noștri clasici, la egloga eminesciană, până la tot ce se cheamă poezie de iubire, căci în ea m-am regăsit și eu, cu tot freamătul meu interior. Ceva bizar însă am trăit citind poeziile Marioarei Nedea din acest al doilea volum, creat la vârsta deplinei sale maturități. Am lecturat cea mai stranie poezie de dragoste dintre toate cunoscute până acum, caci întregul volum este cel mai sfâșietor și tulburător strigăt, cu reverberații străbătute ale nemărginirilor cosmice vibratorii, ale celei mai profunde dorințe de a primi iubirea de la un suflet împietrit parcă pe un Olimp, strigat de la o distanță de zeci de ani lumină.
Fiecare poezie este expresia unei clipe de durere, căci toate momentele sunt arderi pe rug cu flacără înaltă. El, zeul către a cărui iubire năzuiește, ține pe brațe urna cu inima scrumită a femeii ce s-a dăruit plenar; rămâne rece și nemișcat, turnat parcă în bronzul convingerii că merită jertfa pe care o privește de la înălțimea sa olimpiană.
Toate poeziile devin astfel variațiuni ale aceleiași teme, iar ansamblul lor se transformă într-un plâns mocnit, greu, dureros, pe care-l trăiește în piept, în „stern”, în osul ce protejează „cordul” – termen preferat tocmai pentru denumirea științifică evocatoare a organului vital, ci nu al inimii, acea parte care vibrează la orice emoție a ființei noastre.
Poeziile Marioarei Nedea se supun atenției noastre prin caracteristici ce le conferă o maximă originalitate.
Menționăm dimensiunile reduse, unele nedepășind mărimea unei strofe, astfel că starea clipei curge năvalnic în cuvânt, ca un respir, ce și-a impus/cerut eliberarea. Altfel... sternul ar fi cedat presiunii cordonului supraîncărcat de emoția clipei.
Marioara Nedea nu se confesează cititorului, ci sieși i se dezvăluie cu toate anotimpurile trăirilor ei, cele mai multe desfășurându-se asemenea unei toamne cu cețuri grele, ploi despletite, nopți înfrigurate, născătoare de spleen devastator, strivitor.
Femeia din poeziile ei, a iubit fără a fi iubită așa cum merita, cum își dorea. S-a abandonat în întregime iubirii, dăruindu-se unui bărbat care n-a știut să primească acest dar divin – iubirea de care este în stare numai o femeie. Autoarea dovedește cu fiecare poezie cât de mult, frumos, pur, total, poate iubi o femeie, ceea ce dovedește sensibilitatea, gingășia, marea bogăție interioară de care este în stare.
Ce păcat că unii bărbați nu știu să aprecieze și să trăiască aceste sentimente înălțătoare.
În ciuda profundei sfâșieri trăite din cauza lipsei unui răpuns, eterna îndrăgostită nu-i reproșează nimic, nu-l ceartă, ci îl gândește, îl trăiește în vis, în așteptare, în speranța că-și va zdrobi mantia de granit și va prinde aripi de zbor spre sufletul inundat de ființa lui. Dar
„aripi de speranță cad”, conchide ea îndurerată.
O notă ce-i conferă particularitate volumului este bogăția, impresionanta bogăție lexicală, ce înmănunchiază termeni din varii domenii științifice sau artistice din care, cu predilecție, folosește picioarele metrice ale prozodiei, dactilii săltăreți și iambii suitori, și din domeniul creației muzicale, din care preferat este diezul (cu personale forme de plural – diezii), semnul ce impune ridicarea valorii unei note muzicale cu un semiton. Cu un semiton crește și durerea celei uitate, nevăzute și neiubite, căci fiecare structură politică primește „diezii”. Marioara Nedea scrie poezie în vers alb, ceea ce impune lecturarea logică prin ingambament, o altă provocare a cititorului care trebuie să depună un efort în acest sens, alăturat celeilalte strădanii de a consulta un dicționar spre a înțelege/dezlega sensul atâtor termeni prețioși folosiți.
Această aglomerare a unui lexic variat vorbește despre tenacitatea cu care a studiat pe tot parcursul anilor de școală juristul de astăzi.
Uimitor este, de asemenea, modul în care îi asociază, un fel îndrăzneț de-a dreptul, din care s-au ivit imagini artistice precum: „ lumina mă înțeapă și mă doare” sau „alcov tivit cu <<ești>> și <<sunt>>” sau „să te închid feroce și prelung”, căci „aș vrea să pot să navighez prin tine”.
Impresionante și surprinzătoare sunt și personificările de tipul: „amurgul doarme în arida lene”, „vocalele stau până la glezne”, amintirea mă foșnește”. Metaforele create fără efort sună „ciorchini de insomnie”, „mustul coapsei”, „ciorchini de vise”, „coapse de amiezi”, „tristeți colbuite”, „căptușala nopții”, „nechezatul ploii”, „armăsari de grâu”, baza unui anotimp etern”.
Cea mai lăudabilă realizare poetică a Mărioarei Nedea este epitetul rar: „țarină misogină”, „castane somnambule”, „lichid imberb din decolteul unui timp livid”, întârziatul sânge”, „rugă albastră”, „puf tardiv de păpădie”, „asfințitul nativ”, „arida lene”, „veștede idei”, „verzi săruturi”, „aride insomnii”, la care se adaugă concluzii precum: „Aș vrea să mor strivită sub sărutu-ți confiat” sau „ucide-mă încet și cu tandrețe după o noapte de amor flambat” sau „mi-am pierdut aripa în utopii ce mă pătrund acut”.
Marioara Nedea face din actul creației un act al mântuirii și de aceea convingerea noastră este că poezia ei stranie este chiar aripa cu care se poate înălța, deoarece creația ei, ce ne biciuiește spiritul, este o certitudine, ci nu o utopie. Așadar, continuuă să iubești și să curgi în poezie tumultuos într-un vuiet al apei de foc ce te mistuie și ne mistuie pe toți. Zboară înalt, Marioara Nedea și nu uita: Cine nu știe să primească nu merită.
Merită citită poezia ta!
București 25 octombrie 2016
 |
Floarea NECȘOIU
Prof. Dr. Honoris Causa |
