Antologie „În așteptarea lui Moș Crăciun - Povești și poezii românești, la gura sobei” - Zina Dorina PANCU

POVESTE LA SOLSTIȚIUL DE IARNĂ

Zina Dorina PANCU
         România

     Mă-ntorc în iarnă la casa bunicilor în noaptea cea mai lungă din an  cu sufletul împietrit. Anii, lunile, zilele, clipele s-au așternut  în mine, s-au făcut timp,  acum încerc să retrăiesc  farmecul iernilor copilăriei mele.

   Iarna s-a dezlănțuit violent. De câteva zile ninsoarea se revarsă peste lume, peste Bărăganul retras în liniște, de parcă iadul ar vrea să ia în stăpânire lumea. Ce ironie, nicio poveste nu ne-nvață că acolo e alb, știm că e foc viu. Oamenii s-au refugiat la adăpost, iar cine îndrăznește să iasă din casă simte usturimea viscolului care cutreieră câmpia smintit, urlând amenințător

   Vacanța de iarnă nu ne oferă decât posibilitatea retragerii liniștite din fața dezastrului iminent. Afară ninge viscolit,  văd că zăpada are cel puțin un metru, privesc în sus în speranța că văd măcar o spărtură de cer. Toți copiii stau cu năsucurile lipite de ferestre visând la bulgăreală, la săniuș, la crăiese ale zăpezii care să le îndeplinească dorințele. Îmi spun în gând că dacă fiecare copil ar găsi un petic de cer și s-ar aduna,  năzdrăvani cum sunt s-ar rostogoli în gând, iar  cerul s-ar arăta din nou senin, iar teroarea  care l-a fragmentat ar dispărea într-o clipă.

     Doar focul din sobă arde mocnit, răspândind în aer un miros de rășină de brad. Mă așez în fotoliu, privirea rămâne ațintită asupra flăcărilor roșiatice. Jarul trosnește, având licăriri de stele coborâte din cer să ne protejeze de iarna dezlănțuită. Pe plită sunt puse la copt turtă dulce, mere și gutui care șuieră și  își răspândesc aroma îmbietoare, ca atunci când bunica nu înceta nicio clipă să ne ispitească, asemeni unei zâne bune. Îmi  spunea atunci să nu ne temem de urgia de-afară. Cât timp aromele se răspândesc protector în odaie, lumina va învinge întunericul, zăpada se va opri, viscolul își va domoli furia, iar  eu priveam cum toarce fusul cu mâinile ei micuțe. Îmi spunea că a învățat din bătrâni că așa soarele-moș va prinde putere și se va înălța miraculos pe cer.
     Zăpada care se depune pe streașina casei  m-apasă, îmi alimentează  teama de moarte. Mi-e teamă de înghețul din mine întors în cuvinte, mi-e teamă de noi, reci,  străini, rătăciți prin nămeții de indiferență.