lumea zice că-i prea mică,
fără frică ea se mișcă,
de nu ești atent te pișcă.
Măi! Și-aleargă în răzor,
trebăluiește de zor,
cară, împinge, iute trage
boabele, dar nu le sparge.
Când nu poate, se-opintește,
stă un pic, se odihnește,
bobu-n deal să-l urce iute,
lângă celelalte sute.
Până când cămara-i plină
nu trebuie să-i faci vină,
uite-acuși iarna sosește,
de-aia ea nu prididește.
Numai atunci ea va sta,
cuminte, în casa sa,
pe fereastră va privi,
cum zorile s-or ivi.
Are însă un vecin,
zălud ca un arlechin,
care veșnic nu-i dă pace,
pleacă, dar mereu se-ntoarce.
- Hai, te rog dragă furnică,
dă-mi și mie-ntr-o ulcică
niscaiva boabe de grâu,
zgârceniei punei frâu!
- Tu de ce nu ai muncit?
Din seară la răsărit
toată noaptea ai cântat.
Ce să zic? Halal bărbat!
Greierașul rușinat
capul în piept a lăsat,
și-a promis că va munci,
nicicând nu va mai cerși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu