Poeți români contemporani la Sărbătoarea Paștelui - Maria Ruscanu-Bălacianu

Maria Ruscanu-Bălăcianu, România

                                                               SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

                                                      E săptămâna cea mai sfântă dintre toate
                                                      Ne plouă Domnul să ne spele de păcate
                                                      Ieri ramuri de finic i-am așternut pe cale
                                                      Și l-am primit în Templu strigându-i osanale.

                                                      Iar azi pe drumul Crucii îl ducem răzvrătiți
                                                      Și-alăturea de Iuda îl vindem pe arginți.
                                                      Suntem cei care astăzi trădează mișelește
                                                      Și lui Pilat îi strigă: - Îl ia și-L răstignește!

                                                      Lovit, scuipat în față, cu fruntea-nsângerată
                                                      Îl ducem pe Golgota și eu și lumea toată.
                                                      Sub greutatea Crucii văd trupul cum cedează
                                                      Și pe Măicuța Sfântă cum plânge și oftează.

                                                      Zăresc pe lemnul sfânt șiroaiele de sânge
                                                      Te-am răstignit, Iisuse, iar inima-mi se frânge
                                                      Acum știu de ce-s singur și sufletul îmi plânge
                                                      Dar vin Paștile sfinte , iubirea-Ți va învinge!

          TU M-AI SALVAT, MURIND!

           Stăteam cucernic pe redută
                Și am gândit că e de-ajuns
                     Pân'am văzut pe munți în flăcări
                          Iubirea răstignită sus.

                               Gândeam că-s milostiv din fire
                                    Când împărțeam din mult preaplin
                                         Pân'am văzut în răstignire
                                              Pe Domnul sângerând umil.

                                                                           Ziceam că tot mi se cuvine
                                                                      Că-s cel mai mare pe pământ
                                                                 Pân'am aflat că pentru mine
                                                            A curs sângele cel mai sfânt.

                                                       Plângeam când mă loveau pe cale
                                                  Dureri și patimi și iubiri
                                             Fără să știu cât de amară
                                        Era coroana Ta de spini.

           Eu, un nimic, un pumn de tină
                Credeam că pot tot ce-mi doresc
                     Iar Tu, Iisuse, făr'de vină,
                          Lăsatu-m-ai să te jertfesc.

                               Ca pe un miel la junghiere,
                                    Fără de milă te-am lovit
                                         Răbdat-ai totul în tăcere,
                                              Nici nu te-ai plâns, nici n-ai hulit.

                                                                                Batjocorindu-te pe cale,
                                                                           Pe frunte spinii înfingând
                                                                      Eu, ce strigasem osanale,
                                                                 Acum ca pe-un tâlhar te vând.

                                                            Călcând pe spinii din cărare,
                                                       Cu Crucea, Golgota urcând
                                                  Nimic nu te întoarce-n cale,
                                                  Tu urci să mă salvezi, murind.

           Acolo sus, pe Căpățâna,
                Gândind că eu sunt cel mai tare
                     Semnatu-mi-am deplin osânda
                          Și-n palme ți-am bătut piroane.

                               Ți-am dat să guști oțet și fiere
                                    Și hainele ți-am sfâșiat
                                         Și-n ceasurile cele grele
                                              Râdeam în loc să fi oftat.

                                                                      Tu m-ai privit strigând pe Tatăl
                                                                 Când suferința nu-ți da pace
                                                            Și-ai zis, pe când vuia pământul,
                                                       Îl iartă, nu știe ce face.

                                                  Prin întunericul de groază
                                             Plângeau și cerul și pământul
                                        Doar ochii tăi erau o oază
                                   Ce luminau senin adâncul.

           Te așteptau protopărinții
                Să te ridici cu ei la Domnul
                     Și imn de slavă-ți cântau sfinții
                          Cu viața Ta ai salvat omul.

                               Renasc din sfânt sângele Tău ,
                                    Plătit-ai prețul cel mai mare
                                         Greșit-am mult și-mi pare rău,
                                              Slăvite Domn, cer îndurare!

                                                                                          DE PAȘTI

                                                                               E Paști în suflet și-n icoană
                                                                          În cer albastru și senin
                                                                     Te bucură, Maică Fecioară,
                                                                Iisus nu-i mort, El este viu!

                                                           Azi strălucirea Învierii
                                                      Se oglindește în izvoare
                                                 În cântul cald al primăverii
                                            În flori ce se deschid la soare

                                       Chiar și-n străfunduri de pământ
                                  Și-n locuri încă nepătrunse
                             Lumina Ta pătrunde blând
                        Și curățește, drag Iisuse!

                                                                       Dar mai presus de orice loc
                                                                  Ea luminează peste suflet
                                                             E-atâta dragoste în tot
                                                        Și-atâta liniște în cuget!

                        Lumina Ta străbate veacuri
                             În orice om e-o înviere
                                  Când, după zile-ntregi de patimi,
                                       Tu ne aduci o mângâiere.

                                            Nu-i sărbătoare mai aleasă
                                                 Ca Paștile-nvierii Tale
                                                      Biserica ce ți-e mireasă
                                                           Se-nchină cu lumini pe cale.

                                                                Hristos a înviat din morți
                                                                     A rupt zăgazurile firii
                                                                          Și ne-a adus în dar la toți
                                                                               Darul de preț al nemuririi.

Poeți contemporani în Regal eminescian: Leonid Iacob

Leonid Iacob, Comănești, jud. Bacău

                                            Eminescule

                            Eu doar te port în suflet

                            şi trăiesc sub semnul

                            luceferilor rostirilor tale.

                            Orice alte cuvinte aş spune

                            sunt de prisos.

                                                           casa cu poveşti (fb)

                                                     Ninge pe fluturi, pe vise şi zori

                                                     Bojdeuca stă-n noapte cu ochi de lumină
                                                     Şi-aşteaptă stăpânul cu-alai de copii
                                                     Poveştile lui şi-ale lumii să spună.

                                                     Vin toate poveştile în casa în care

                                                     Bădia Mihai le-asculta-n nopţi târzii

                                                     Şi parcă-i aud glasul lui de rugare:

                                                     - Bădiţă Ioane, te rog să le scrii!

                                                     Şi-a nins cu poveşti peste albele file

                                                     Bojdeuca râdea ascultând pe cei doi

                                                     De-aceea, iubeşte povestea, copile,

                                                     Şi adu în lume poveşti de la noi.

           

                        Voievodul

                   (lui Eminescu)

             Cândva, pe-al lumilor izvod

             trecea un tânăr voievod

             cu pasul rar şi zâmbet blând,

             ca visul de Luceafăr sfânt,

             stăpân pe-a lumilor cuvânt.

            Stăpân pe-al lumilor cuvânt.                                          

Grafica, Mihai Cătrună

            Era venit din văi, din lunci,

            cu ochi himerici şi adânci

            şi-un tei avea, un tei prea sfânt,                                 şi-un lac şi-un codru pe pământ

            şi nuferi izvorând cuvânt.

            Şi nuferi izvorând cuvânt

           Purta în el un dor nestins,

           un dor ca rugul cel aprins

           şi marea-n pieptul lui cântând,

           prin plopii fără soţ trecând

           coroană îi punea-n cuvânt.

           Coroană îi punea-n cuvânt.

           În el suntem şi tu şi noi

           şi eu şi el şi ea şi voi

          ce tot trăim al său cuvânt

          și versu-i îl sorbim oricând

          şi-l ducem în al nostru gând

          Aici, pe-al Daciei pământ.

          Aici, pe-al Daciei pământ.