România
UN ULTIM DANS
Secundele se scurg în mii de șoapte,
căci umbrele nasc, încă, alte umbre,
și focul, rug, te-a transformat în noapte,
pictând tablouri triste și absurde.
S-a pus praful pe vise și mă doare,
strigă din cufăr primele săruturi,
îngerii cad, uitând, în timp, să zboare
mă strâng azi amintiri gemând pe trupuri.
Și stolul de cocori mi-e dus departe,
mi-e cerul gol și geme-a neputință,
izvorul e sub stânci, se zbate a moarte,
spre zei cerșind o ultimă dorință.
Un ultim dans. Un ultim zbor de fluturi
plutind atât de liberi, fără goană
și-o să mă sting, cu dor de începuturi,
într-o iubire, parcă, inumană.
SĂ MĂ ȚII ÎN BRAȚE
Oare știi cum țipă verdele, stors de toamna
venită pe furiș?
Oare știi povestea mărului, singur pe creangă,
creanga mamă, care îi simte
fiecare dor, fiecare frig, fiecare sete,
fiecare singurătate?
Se întamplă toate.
Toate într-o zi.
Și nu știi dacă să strigi, să jelești,
sau să râzi din toți rărunchii,
precum nebunii,
goliți de soare, de inimi, de cântec.
Nu știi dacă îi e dor cuiva...
Nu știi...
Toți își strâng roadele și se laudă.
Se laudă ...
Să mă ții în brațe.
Să mă ții în brațe atunci când petalele mă vor părăsi
Ostoite de toamna.
Toamna mea,
venită într-o zi.
Într-o zi se intâmplă toate...
Să mă ții în brațe...
venită pe furiș?
Oare știi povestea mărului, singur pe creangă,
creanga mamă, care îi simte
fiecare dor, fiecare frig, fiecare sete,
fiecare singurătate?
Se întamplă toate.
Toate într-o zi.
Și nu știi dacă să strigi, să jelești,
sau să râzi din toți rărunchii,
precum nebunii,
goliți de soare, de inimi, de cântec.
Nu știi dacă îi e dor cuiva...
Nu știi...
Toți își strâng roadele și se laudă.
Se laudă ...
Să mă ții în brațe.
Să mă ții în brațe atunci când petalele mă vor părăsi
Ostoite de toamna.
Toamna mea,
venită într-o zi.
Într-o zi se intâmplă toate...
Să mă ții în brațe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu