Mă leagă noaptea-n întuneric
de visul ce mi-l programez,
oh, somnul îmi este bezmetic!...
Mai pot eu oare să visez?
Când Primăvara e grăbită,
în adierea vântului fugar
a florilor mireasmă e primită
ca semn al reînoiri-n dar.
Lumină este-afară în sfârşit,
las visu-n dulcea-i reverie,
privesc la cerul infinit
raze călduţe ce mă-mbie.
Mă-ndeamnă ziua la plimbare,
păşesc pe solul înverzit,
în zări doar păsări călătoare
se-nalță-n zbor spre infinit.
Iar eu, la rândul meu doresc
cu primăvara înc-odat’,
din nou curat ca să iubesc
un suflet tandru, nepătat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu