OCHELARII DE LA MĂNĂSTIRE
Pelerinajul la Mănăstirea de la
Rohia, ce se desfăşura în fiecare vară de Sfânta Maria, era pentru noi copiii,
nu numai un prilej de a mai vedea şi altă lume decât cea din Lăpuş ci şi de a
ne mai distra, aşa, în felul nostru. Nu vă voi povesti aici despre ceea ce a
însemnat şi ceea ce însemnă pentru credincioşi acest sfânt lăcaş de rugăciune
şi de menţinere trează în inima românilor a sentimentului naţional ci vă voi
descrie, în cuvinte simple, fragmente din întâmplările acestor pelerinaje rămase
în mintea mea sarbădă de copil. Nici să nu credeţi că scopul în sine al unor
minime eforturi ale noastre de a merge pe jos zeci de kilometri era doar acela
despre care vorbeam mai adineaori. Participam cu sufletul şi cu trupul la tot
ceea ce însemna jertfă şi rugăciune, însă pentru noi copiii patima de a cădea
în mici păcate era mult mai evidentă.
Toţi cei care mergeam pe jos la
Rohia ne adunam în curtea bisericii, cei mai puternici dintre bărbaţi purtând
pe umeri praporii din biserică, o icoană, precum şi o cruce de lemn, toate
împodobite cu ştergare frumos lucrate în tiară având ca principală temă scene
bisericeşti sau cu chipuri de sfinţi şi sfânta cruce. Ştiam că drumul va fi
greu însă dorinţa de a ajunge în acel loc binecuvâtat de Dumnezeu ne dădea
aripi şi putere de a străbate hotarul Lăpuşului, apoi pe cel al Rogozului şi
tot aşa treceam peste vai şi dealuri până ce, dintr-o dată, ca printr-o minune
apărea în faţa noastră sfânta mănăstire. Pe tot parcursul pelerinajului se
cântau cântece şi pricesne bisericeşti specifice sărbătorii de Sfânta Maria. Ne
mai opream să ne odihnim, să mai mâncăm ce aveam prin traistă şi tot aşa drumul
nostru se continua pe un traseu bine stabilit de cei mai în vârstă. S-a
întâmplat ca, într-o vară, pe şesul Rogozului să ne întâlnim şi cu o ciurdă de
bivoli. De evitat nu prea avem cum să evitam cireada, fapt pentru care unii mai
curajoşi au susţinut că bivolii nu ne vor face nimica şi, să ne continuăm
drumul. Ceea ce s-a şi întâmplat însă, bietele animale n-au înţeles nimic din
jertfa noastră şi aşa, dintr-o dată, pe fondul cântecelor, a hainelor de
diferite culori şi a mulţimii gălăgioase acestea au început să se înfurie şi să
se dea după noi. N-a fost chip să le mai liniştească îngrijitorul cirezii şi
probabil că, în mintea lor, fiecare dintre noi eram un posibil duşman şi
desigur şi o veritabilă ţintă. În cinci minute tot alaiul nostru bisericesc a
fost împrăştiat de bieţii bivoli, care mai de care dintre noi alergând în toate
părţile numai pentru a scăpa din coarnele şi furia acestora. La un moment dat
tot şesul Rogozului era o mare de oameni şi bivoli, fiecare alergând aiurea
fără un finiş bine conturat. Nu-mi mai aduc aminte cât a durat acest spectacol însă
până la final ne-am adunat destul de greu şi ne-am continuat drumul, fiecare
dintre noi povestind, în felul lui, cum a scăpat din coarnele „dracilor negri”.
Într-o altă vară, pelerinajul
nostru s-a desfăşurat în condiţii normale pe tot traseul. A urmat ceva mai
deosebit după ce am ajuns la mănăstire. Vreau să vă spun că, acolo, fiecare
grup avea locul lui de odihnă funcţie de distanţa de la care venea. Cei mai de
aproape dormeam noaptea pe unde apucam, prin podurile caselor din preajma
mănăstirii iar alţii, mai de departe aveau locuri speciale cu paturi, unde se
odihneau. Noi cei mai tineri dormeam şi pe câmpul de lângă biserică, câmp de pe
care uneori alunecai când îţi era somnul mai dulce, fiindcă acesta se afla în
pantă. Ne era şi destul de frig, fiindcă haine groase nu ne prea luam ca să nu ne
fie grele la transport. Aşa că, dârdâiam de frig aşteptând cu drag dimineaţa şi
căldura de la sfântul soare. Cei mai evlavioşi se rugau toată noaptea, făcând mătănii
în jurul mănăstirii. Cei mai în vârstă şi femeile cu copii mai mici dormeau şi
în incinta mănăstirii. Îmi aduc aminte că, pentru a ajunge în faţa altarului,
călugării păşeau efectiv peste trupurile obosite şi vlăguite de atâta osteneală ale
credincioşilor. Ziua următoare apăreau şi vânzătorii de diferite obiecte şi
suveniruri acceptate de stareţul mănăstirii. La o astfel de tarabă m-am oprit
şi eu cu gândul să-mi cumpăr o pereche de ochelari din plastic, de vreo
doi-trei lei, coloraţi în roz. Aceia mi se păreau că sunt frumoşi şi că-mi stă
bine cu ei. M-am învârtit eu pe lângă tarabă o perioadă de timp, uitându-mă din
când în când şi la bietul meu mărunţiş de câţiva lei pe care-i aveam în buzunar
şi pe care mama, săraca, mi i-a dat pentru a-mi fi de trebuinţă ca să trăiesc
nu ca să mă distrez, fiindcă la aşa ceva nici nu s-ar fi gândit. Vânzătoarea,
care cred că era o ţigancă şmecheră, mi-a citit gândurile şi dorinţele mele
nesăbuite şi nici una sau alta m-a întrebat ce doresc. I-am răspuns că aş dori
o pereche de ochelari de soare. Mi-a propus un târg. Eu să o ajut să vândă la
tarabă, iar ea să-mi dea pe de gratis ochelarii. În mintea mea de copil sărac
şi netrebnic, am acceptat învoiala fără să mă gândesc la consecinţe sau la
faptul că prezenţa mea la mănăstire nu era aceea de vânzător ambulant la taraba
unei ţigănci, ci de un copil creştin venit pentru rugăciune. Oferta ţigăncii
mi-a luat minţile. Vedeţi pe cât de puţini bani se poate cumpăra sufletul unui
om sărac? Eu m-am aflat atunci printre aceia care n-au mai judecat cu mintea ci
cu poftele. M-am aşezat cuminte în partea cu vânzătoarea şi-mi îndeplineam sarcinile de servici ca şi
cum aş fi fost acolo de când lumea. Nu ştiu cât a durat toată această
activitate economică, dar sunt sigur că mulţi dintre lăpuşenii mei m-au văzut
în această postură. Ce-or fi gândind atunci nu ştiu, dar acum bănuiesc. În
final am fost fericit că am ochelarii mult doriţi. Nu-mi închipuiam ceea ce va
urma peste ani. Cred că totul a fost o pildă şi o lecţie care mi s-a dat de
"Cel de Sus" şi de care am
ţinut cont toată viaţa.
Ajuns acasă, mama ştia deja ceea
ce itulisem eu la Rohia şi fără prea multe ocolişuri şi întrebări mi-a cerut
să-i arăt ochelarii. Ştiam că nu-i a bine. Eram mai mărişor şi înţelegeam
totuşi că n-am procedat ca un copil ascultător. I-am arătat mamei ochelarii şi
i-am povestit totul cum a fost. M-a privit cu milă. I-am simţit durerea şi
mâhnirea din suflet şi, totodată, supărarea pentru fapta mea. Cred că-i venea
să plângă însă ea, săraca, era mult prea puternică pentru a-şi vărsa lacrimile
pe cămaşa sa albă de bumbac cusută chiar
de mâna ei. M-a dojenit. Nu ştiu dacă m-a şi bătut, însă cred că, fără să vrea,
m-a blestemat de furie. N-am ştiut ce va însemna acel blestem, însă peste ani
l-am simţit din plin. Am fost nevoit să port, cu adevărat, ochelari. Nu ştiu dacă blestemul m-a ajuns în
totalitate, dar ştiu că, pe la vârsta de vreo 20 de ani, am suferit prima
operaţie la ochiul drept. După vreo 10 ani am avut o altă intervenţie la
acelaşi ochi şi tot aşa au mai urmat încă vreo trei operaţii. Ironia sorţii - după
fiecare operaţie medicul îmi spunea: “Să porţi ochelari de soare, că ai ochii
albaştri şi aceştia sunt sensibili la lumină, mai ales acum după ce te-am operat.” Nu i-am reproşat
niciodată mamei că de ce, poate, m-ar fi blăstămat. Concluzia am tras-o singur
şi bănuiesc că am cerut osândă, cum se zice pe la noi, atunci la Rohia. De fapt
mama îmi spusese de mai multe ori: “Să te fereşti de blăstămul mami, că ori să
prinde ori să ie”. Era acesta un destin al meu sau era un blestem? În
orice caz am tras învăţămintele necesare. Nu e bine să ne batem joc de viaţa
noastră. Avem doar una. Ţineţi minte asta şi rugaţi-va Bunului Dumnezeu să fiţi
sănătoşi, iubiţi-vă părinţii şi ascultaţi-i.
(Povestire selectată din cartea „Am fost odată pe
pământ”, autor Iacob Oniga, apărută în anul 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu